Artişti din Cuba şi din Moldova, împreună într-o expoziţie din Budapesta

Dumitru Crudu i-a luat un interviu Ruxandrei Reniţă.

– Ce au în comun artiştii moldoveni cu cei cubanezi?
– Mereu am fost fascinată de intersecţii interculturale, inspirată de tata, Ion Reniţă, care pe timpuri comuniste, a reuşit să stabilească punţi artistice între Cuba şi Moldova prin intermediul poeziei, traducând din poezia lui Nicolas Guillen, a lui Octavio Paz sau Pablo Neruda. Iniţial, am vrut să creez o expoziţie bazată pe discrepanţa dintre cele două culturi – Cuba şi Moldova; însă cărţile lui Ernesto Balducci și Edgar Morrin mi-au schimbat viziunea. Am ales drept concept omul planetar – omul a cărui casă nu mai este ţara în care s-a născut, ci devine Planeta însăşi. Omul planetar este omul care nu separă unitatea de diversitate, care nu se limitează la o anumită clasă socială, la o anumită identitate națională şi istorică. Divizarea între noi şi ceilalţi: noi – buni, şi ceilalţi – răi ne împiedică să devenim planetari. Eliminând frontierele dintre periferii şi centru, creând un centru deviant flotant, mi-a permis să gândesc această expoziţie.

– Şi totuşi de ce anume i-ai pus faţă în faţă pe artiştii din Moldova și pe cei din Cuba? Ce ai vrut să scoţi în evidenţă ?
– Periferiile au apărut ca rezultat al istoriei şi colonizării sau al dezvoltării economice. În cadrul acestui sistem, putem depista o dependenţă bolnăvicioasă a unor ţări faţă de altele. Discrepanţa dintre Est și Vest apare ca rezultat al supremaţiei capitalismului vestic asupra ţărilor fostei Uniuni Sovietice, tot aşa cum expansiunea SUA face ca anumite ţări din America Latină şi Centrală să devină periferice. Odată cu globalizarea însă, periferiile au dispărut. Plasând un centru mişcător asupra două ţări (ex)periferice: Moldova şi Cuba, am încercat să anulez hotarele dintre periferii şi centru.

– Filosofia dumneavoastră artistică e frumoasă, dar cum poate fi aplicată asupra artiştilor?
– Întrucât am vrut ca expoziţia să fie planetară nu numai ca mesaj, ci și din punctul de vedere al mediilor, am ales pictura, animaţia, arta video, fotografia documentară, digitală, polaroid și performanţa sub formă de dans. Picturile emigrantului Alexandru Tinei în Budapesta reprezintă încercarea eliminării mentalităţii periferice prin recursul la transcendent. Majoritatea picturilor/schiţelor surprind produsele Uniunii Sovietice care și-au pierdut identitatea. Sandra Ramos, pe de altă parte, abordează subiectul identităţii prin intermediul animaţiei. Rescrie Alice în Ţara Minunilor punând-o să lupte cu crocodilii în loc să fie o Regină a Inimilor, punând-o să înfrunte migraţia cubaneză în loc de visele injectate cu poveşti ale unchiului Charles. Pe de altă parte, opera video a lui Pavel Brăila ne introduce în realitatea postcomunistă a Moldovei contemporane care împiedică locuitorii să se elibereze de amprenta trecutului. Spre deosebire de Brăila, Jose A. Figueroa – fiul adoptat de Alberto Korda, consideră trecutul cubanez decisiv în formarea identităţii cubaneze; identificându-se cu tot ce Cuba a fost, este şi va fi. Din aceeași perspectivă, Stefan Rusu trasează punţi între Cuba şi Moldova într-o manieră peiorativă şi, totodată, filosofică. La prima vedere, doar ideologiile sunt cele care apropie cele două ţări, însă schimbul de bunuri (zahărul brun) duce la un rezultat nou/inexplicabil, similar cu schimbul de informaţie din timpul globalizării. Maria Magdalena Campos-Pons, o cubaneză exilată în SUA, se identifică cu apa (în viziunea sa – apa fiind definiţia Cubei). Mentalitatea sa planetară nu o împiedică să-şi menţină relaţii puternice cu familia sa rămasă în Cuba. Deşi, în afara ţării, arta sa devine apă şi punct de conexiune cu rădăcinile sale – Cuba. Împărtăşind viziunea Mariei Magdalena, Irina Verdeş, o tânără fotografă moldoveană, subliniază un lucru evident: în încercarea noastră de-a deveni planetari, nu ar trebui nicicând să uităm de fraţii şi de surorile rămase acasă. Performanţa sub formă de dans a lui Nelson Reguera, în care coregraful se autopictează în albastru, dansând şi lăsând urme pe pereţii galeriei – reprezintă metaforic identitatea cubaneză. Albastru reprezintă apa – simbol al libertăţii şi, totodată, a încătuşării. Or, Cuba fiind o insulă comunistă, cubanezul nu are libertatea de a pleca mai departe de graniţele ţării. Pe de altă parte, performanţa sub formă de dans al lui Arcadie Rusu ia o dimensiune planetară. Dansând pe o parcelă de iarbă de 50 cm x 50 cm, anulează limitele dansului impuse de spaţiu. În acelaşi timp, pământul şi iarba ne amintesc de faptul că toți suntem reprezentanți ai acestei planete, indiferent de rasă sau religie.