Editorial

Asta-i întrebarea!

Solonari se pricepe de minune în economie și finanțe, în macronivel și în micronivel, în situația externă și în cea internă, în politica socială și în cea privind drepturile omului (femeii, copilului, bărbatului) etc., se descurcă cu brio în teoria și practica construcției statale, în politica față de minoritățile de tot felul, în chestiuni de geopolitică globală și în probleme de strategie politică regională etc. Într-un cuvânt, le știe pe toate: ce se va întâmpla cu statul nostru peste o lună sau două, dar și peste zece ani, când se va opri inflația și când va crește PIB-ul, când vor veni investițiile străine și din care parte vor veni, cum se vor comporta anumite partide politice la viitoarele alegeri.

Vladimir Solonari este mascota clasei politice moldovenești, cartea ei de vizită, simbolul politicianului de cursă lungă. Lansându-se în politică la sfârșitul deceniului trecut, el s-a menținut pe apele ei tulburi și învolburate, fiind mereu ales deputat și ocupând funcții de răspundere în Parlament. Ca să înțelegem enigma acestei performanțe trebuie să-i urmărim traiectoria evoluției lui politice. Fiind ales în primul Parlament ca lider marcant al mișcării șovine, fundamentaliste și antinaționale, pe nume „Interfront”, Solonari a trecut prin faza socialismului lui Senik și Krîlov, ca să se pomenească azi mișcarea „centristă” a lui Dumitru Diacov. Pornind-o de prin optzeci și ceva ca apărător al drepturilor rusofonilor „lezați”, el a ajuns azi în faza europeană de apărător al dreptului omului în general. Anume Solonari a fost delegat la Strasbourg de către Parlamentul nostru pentru a apăra drepturile omului și democrația. (În ’98, mi se pare, ocupase primul loc în topul deputaților care cheltuiseră cei mai mulți bani pentru deplasările peste hotare).

Longevitatea lui politică se explică prin capacitatea sa extraordinară de a se adapta la mediu. Ca deputat în primul Parlament el a refuzat să semneze Declarația de Independență a R. Moldova, ca astăzi să devină cel mai ardent apărător al acestei independențe. Ca deputat în cel de-al doilea Parlament (cel agrocomunist al lui Moțpan-Senik), Solonari a participat la castrarea legislației lingvistice prin anularea atestării la cunoașterea limbii oficiale, ca astăzi să devină apărătorul elevilor din Transnistria cărora nu li se permite să studieze limba română. În ultima campanie electorală prezidențială, Solonari scria articole înflăcărate în susținerea lui Lucinschi și împotriva lui Snegur și să scrie articole, la fel de înflăcărate, dar de-acum împotriva lui Lucinschi.

Aici se află dezlegarea „enigmei Solonari”, care a reușit, doar pe parcursul unui singur deceniu, să penduleze atât de riscant și să nu pice, ci dimpotrivă, să-și fortifice pozițiile. În doar zece ani a reușit să parcurgă calea lungă de la teoretician și ideolog al șovinismului imperial rusesc la cea de teoretician și ideolog al prooccidentalismului și al curentului de gândire paneuropean. Astăzi, Solonari este nu numai eminența cenușie a lui Diacov, nu numai sfetnicul lui de taină, dar și ideologul majorității parlamentare, reprezentată de foștii lui dușmani ideologici de moarte – Snegur, Matei, Moșanu și ceilalți patrioți moldovlahi. Intrând în această dulce coaliție ideologică cu foștii lideri marcanți ai „dreptei naționaliste de la Chișinău” și devenind de fapt liderul lor neformal, Solonari nu are complexe și remușcări – el merge victorios înainte împotriva celor care „se străduiesc din toate puterile să demonstreze că R. Moldova nu poate exista ca stat”. Am citat din articolul „Dușmanii noștri principali suntem noi înșine”, publicat în „Nezavisimaia Moldova” din 14 octombrie 1999, articol care mi-a și servit drept imbold pentru notele de față.

Cu un înnăscut simț al lipsei bunului simț și cu o inegalabilă vocație demagogică, Solonari se străduie să convingă cititorul că în R. Moldova, în sfârșit, lucrurile merg bine, că majoritatea parlamentară e democratică și progresistă, că Guvernul Sturza este reformator și eficient, că valuta națională este stabilită, că sporesc văzând cu ochii acumulările la buget, că au apărut semne clare ale „stabilizării” în economie etc., etc. Și aceste năzdrăvănii sunt publicate în chiar ziua când s-au anunțat noi majorări de prețuri la pâine și lapte… Bineînțeles, Solonari recunoaște că nu toate merg cum trebuie în această țară, că Moldova este „slabă” și imediat anunță și diagnosticul: cauza principală a acestei slăbiciuni o constituie… „calitatea clasei politice”. Vă dați seama că Solonari nu are în vedere întreaga clasă politică, ci numai o parte a ei. Care parte anume, e știut – comuniștii și frontiștii. Potrivit lui Solonari, reiese că Guvernul este o adevărată academie de filozofi și o adevărată mănăstire de preacuvioase măicuțe, deputații majoritari sunt coborâtori din icoane, totul și toți poartă pecetea neprihănirii și a jertfirii pe altarul patriei, cu excepția frontiștilor și a comuniștilor care „destabilizează situația”, „paralizează statul și descompun societatea”. Nu incompetența, corupția și lăcomia guvernanților „paralizează statul și descompun societatea”, ci frontiștii și comuniștii care au declanșat un „război antimafiotic”, „demagogic”. Și Solonari scrie aceste lucruri fără să-i tremure niciun mușchișor pe fețișoara lui, ca spuma laptelui…

Ar fi nevoie de prea mult spațiu ca să comentezi, punct cu punct, toate „concluziile” și „previziunile” făcute de Solonari în articolul citat. Nu ne putem permite un asemenea lux. O să ne permitem doar o singură concluzie. Ca și alți deputați „majoritari”, oracolul Solonari este gata să demonstreze prin ziare și la TV cele mai fantastice lucruri, inclusiv că nivelul nostru de trai și PIB-ul național au crescut până-n ceruri, numai ca să nu fie deranjați și scoși din fotoliile moi ale Parlamentului să mai schimbe o vorbă cu electoratul… Cuprinși de aceeași frică, foștii dușmani se solidarizează în fața pericolului. Astfel Matei și Snegur s-au unit strâns în jurul lui Diacov și al ideologului său, Solonari, și s-au pus vârtos pe luptă împotriva „opoziției frontisto-comuniste”. Prin gura lui Solonari ei încearcă să răstoarne lucrurile cu picioarele în sus și să demonstreze societății că vina pentru situația catastrofală creată o poartă nu cei de la guvernare, dar opoziția. Nu cred că în altă parte, cineva și-ar permite să pălmuiască atât de impertinent opinia publică, punând eșecul guvernării pe seama opoziției. În toate țările normale, pentru eșecul guvernării răspund cei de la guvernare și nu opoziția, la noi însă se încearcă să se demonstreze contrariul.

Și această misiune grea a fost pusă din nou pe umerii propagandistici vânjoși ai lui Vladimir Solonari. Dar Dumnezeu cu dânsul, cu Solonari. Eu mă gândesc la altceva, la patrioții noștri naționali din Parlament. Dacă ei vor mai avea curajul să apară în fața alegătorilor, cum vor explica, de ce s-au pomenit în aceeași companie cu Solonari? În general, toate actualele partide parlamentare – și frontiștii, și „rânduniștii”, și peceremiștii, și pefediștii – vor trebui să explice electoratului, de ce în unele chestiuni au votat împreună cu comuniștii. Ei bine, să admitem că așa ceva mai poate fi explicat. Dar cum vor demonstra, de exemplu, Snegur, Matei, Moșanu și ceilalți că Solonari este mai bun decât Voronin, iar Roșca este mai rău decât Solonari? Aștept cu emoție s-o mai văd și s-o mai aud și pe asta: cum de s-a întâmplat așa că politicienii „de dreapta” Snegur, Matei, Moșanu și ceilalți s-au pomenit purtați de cap de „centristul” Solonari? Asta-i întrebarea!

Fragment din cartea „Ochiul lui Esop”, 2000

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *