Actualitate

Au început discuţiile despre viitorul Greciei. În interiorul sau înafara zonei euro?

Grecilor li se reproşează neseriozitatea, însă soluţia unei ieşiri din zona Euro ar fi o palmă dată construcţiei încă "la roşu" a Uniunii Monetare. E greu să-i explici neamţului că trebuie să-l împrumute pe grec la fiecare câteva luni pentru ca acesta să poată amână reformele structurale, stârpi corupţia şi fiscaliza economia. La rândul lor, grecii s-au săturat de austeritate. Dealtfel, grecii au mai falimentat ca ţară de vreo 5-6 ori.

Prima dată s-au împrumutat prin secolul al patrulea, de la Templul din Delos mai mult decât putea duce. Datoriile lor erau echivalente cu 215% din PIB (Winkler, 1933). Fireşte, s-a făcut un haircut întrucât altfel nu se putea. S-a tăiat atunci circa 80% din datorie. În 1826, ca să ne apropiem fulgerător, Grecia da iar faliment şi e alungată de pe pieţele internaţional vreme de 53 de ani. Era în vremea Războiului de Independenţă – 1843 , alt faliment. 1893, un altul (haircut 70%). Urmează noi şi noi falimente. A învăţat Europa ceva din asta? Nimic. Problema Greciei ridică o altă întrebare: este suficient de solidă construcţia numită Uniunea Europeană? Discuţiile pe care le avem azi despre greci le putem avea mâine despre italieni, aceştia fiind într-o situaţie la fel cu cea a elenilor.

Făcută din ambiţii politice, uniunii îi lipseste "piciorul" fiscal. Nu există o politică fiscală unică, nu există o politică externă coerentă, nu ai armata comunnă, despre ce Uniune discutăm de fapt?

Să revenim la Grecia. După cucerirea Imperiului Bizantin de către turci, cea mai mare parte a Greciei a trecut sub stăpânirea otomanilor. Evident, grecii s-au mai răsculat, au înfiinţat chiar şi Eteria (care avea misiunea de a organiza rebeliuni, prima începând chiar în Ţară Românească). Între diferitele facţiuni elene au izbucnit la un moment dat conflicte, care au dus la declanşarea unui adevărat război civil. În aprilie 1826, Grecia declara falimentul. Războiul costase mult prea mult.

În 1843 vine următorul faliment. Grecii împrumutaseră 60 de milioane de drahme în urmă cu 11 ani de la Franţa, Rusia şi Marea Britanie pentru a-şi reface economia în urmă Războiului de Independenţa. În 1843 Otto, prinţul Bavarian instalat Rege al Greciei de către britanici, declara că nu mai poate să îşi achite datoriile. Omul era un inovator (a înfiinţat Parlamentul bicameral, a impus o nouă Constituţie, dar cam degeaba). Automat, banii necesari economiei au fost furnizaţi de către Banca Centrală, întrucât nimeni nu mai dădea doi bani pe promisiunile Greciei. Unii greci se îmbogăţiseră (comercianţii şi armatorii), Piraeus a devenit un important port, dar majoritatea populaţiei o ducea prost. Veniturile la buget erau compromise încă din 1890, dar falimentul oficial a fost declarat abia în 1893. Sătui de promisiuni şi de bani nereturnaţi, finanţatorii străini au impus un consiliu străin care să administreze veniturile şi cheltuielile Greciei. La 10 decembrie 1893, prim-ministrul Trikoupis, în faţă parlamentului, a rostit una dintre expresiile cele mai memorabile din cariera să politică "Regret, suntem în faliment". Pentru a-şi finanţa programul iniţial, Trikoupis a luat 6 credite în valoare nominală de 630 de milioane de franci. Cu toate acestea, construirea infrastructurii nu a revigorat economia elena. Trikoupis pariase pe realizarea dezvoltării economice prin atragerea investitorilor străini şi pe construcţia infrastructurii. Dobânzile ridicate oferite i-au convins pe investitori să împrumute statul grec. Prin 1893, circa 67% din veniturile la buget erau destinate plăţii ratelor de împrumut. Economia greacă a fost, astfel, prins într-un cerc vicios al îndatorării excesive .

În acest timp, încetinirea creşterii economice din Europa de Vest şi America de Nord au dus la contracţia comerţului mondial. Preţurile cu ridicată pentru bunurile importate, cum ar fi textilele, grâu şi coacăze s-au prăbuşit. Statele au recurs la măsuri protectionistedar cu toate acestea, exporturile greceşti au fost afectate negativ . Rezervele Greciei s-au dus pe apă sâmbetei, iar drahmă s-a depreciat masiv. O să râdeti, dar un important rol l-au avut coacăzele, unde Grecia exportă puternic. Preţurile au scăzut în 1890 cu 70%. Prăbuşirea exporturilor de coacăze a avut grave consecinţe sociale şi economice şi a contribuit la falimentul Greciei. Trikoupis a pierdut alegerile din 1895 şi a murit un an mai târziu în Paris.

1932. Alt default.

La începutul anilor 1930, multe ţări aveau probleme. Economia mondială cunoştea ceea ce urmă să se cheme Marea Depresiune. Grecia a impus un moratoriu privind plata datoriei sale externe în 1932. Ghiciţi ce au votat grecii. Rămânerea sau nu a grecilor în Eurozonă ridică, aşa cum spuneam, întrebări legitime legate de proiectul Euroland. În acest moment, construcţia stă în picioare cu mari eforturi. Întrebarea este dacă ea poate fi "întărită" sau e nevoie de refacerea ei din temelii. Evident că aşa cum este ea, UE ne-a adus mari avantaje- de la posibilitatea călătoriilor în spaţiul european fără vize şi până la accelerarea comerţului exterior. Iar un calcul contrafactual- ne-ar fi fost mai bine dacă nu există UE?- e dificil de livrat.

Prin urmare, discuţiile de astăzi de la Bruxelles sunt dificile, mai ales prin prisma mesajului pe care Eurogrupul îl va da.

Sursa: hothews.ro

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *