Basarabenii din sportul românesc (II): Lia Manoliu

publicat în Editorial pe 11 Noiembrie 2015, 07:00

Motto: „Sunt o sportivă care a eşuat adesea şi câteodată a reuşit”, (Lia Manoliu). 

Pe parcursul perioadei comuniste (1945-1989) în România s-au afirmat mai mulți sportivi și oameni de sport cu origini basarabene. În mare parte, acest lucru s-a datorat faptului că o parte din ei au rămas să facă performanță în sportul românesc după anexarea Basarabiei la 1940, pentru că se aflau atunci pe teritoriul României și nu în Basarabia. Printre aceștia au fost frații Vâlcov și Marius Beraru în fotbal, dar numărul lor este mult mai mare. Pe de altă parte, există o categorie de sportivi care au venit sau au fost aduși în România în condițiile ocupației repetate sovietice din 1940 și 1944/1945, atunci când mii de basarabeni s-au refugiat pe teritoriul României de frica regimului totalitar sovietic. Printre aceștia se află doi dintre cei mai mari sportivi români ai tuturor timpurilor, atleta Lia Manoliu și tenismanul Ilie Năstase, dar și unul din cei mai mari cronicari sportivi români, jurnalistul Ioan Chirilă.

La fel ca și în cazul altui mare sportiv basarabean al perioadei, Nicolae Simatoc, față de originile Liei Manoliu, de asemenea, persistă o anumită neconcordanță și inexactitate, specifică în general ezitărilor unor regimuri care au dorit să camufleze cumva aceste rădăcini sau să le superficializeze. Astfel, majoritatea surselor sportive și extrasportive din România comunistă și postdecembristă, susțin că Lia Manoliu s-a născut la 25 aprilie 1932 în orașul Chișinău, pe atunci când Basarabia era parte integrantă a României Mari. Pe de altă parte, versiunea online a Enciclopediei Române, consideră că marea noastră atletă s-a născut la 25 aprilie 1932 în orașul Cernăuţi, Bucovina (http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Lia_Manoliu).

Abia odată cu publicarea de către primul președinte al CNO, Efim Josanu, a lucrării Cartea Jocurilor Olimpice în anul 2009 și realizarea unei enciclopedii a sportului moldovenesc de către Nicolae Ambrosie în anul 2014, se aduce o claritate asupra originilor Liei Manoliu, care s-a născut în satul Izvoare, raionul Florești. Refugiată cu părinții săi în România în condițiile calvarului din 26-28 iunie 1940, Lia Manoliu este un model pentru ideea de sport, o susținere exemplară a opțiunii pentru sport, recomandabilă celor mari și celor mici, crescuți în stereotipul sportului ca ocupație marginală, periferică, într-o societate tot mai mult marcată de efectele globalizării și sedentarizării. Fiica profesorilor de filosofie Alexandrina și Ion Manoliu, a depășit printre primii aceste prejudecăți, fiind întotdeauna premiantă la școală și mereu o studentă cu aprecieri maxime, reușind să proiecteze intelectualul Lia Manoliu spre lumea sportului, iar pe inginerul electroenergetician Lia Manoliu spre culmile performanței olimpice. Această combinație a făcut să fie considerată ultima reprezentantă a „omului Renaşterii“ în sportul mondial, în care s-au regăsit plenar multidimensionalitatea sportivă, longevitatea, armonia calităților intelectuale și a celor fizice.

De 12 ori campioană națională a României și de 7 ori campioană balcanică la una din probele cele mai vechi din istoria sportului olimpic – aruncarea discului – Lia Manoliu a participat la 6 ediții consecutive ale Jocurilor Olimpice (începând cu cele de la Helsinki 1952, apoi Melbourne 1956, Roma 1960, Tokyo 1964, Mexico 1968 și încheind la Munchen 1972), un record de longevitate sportivă consemnat în Cartea Recordurilor și egalat de o altă româncă, Elizabeta Lipă, abia în anul 2004. La trei ediții ale Jocurilor Olimpice, atleta noastră a cucerit medalii - aur la Mexico (1968), bronz la Roma (1960) și Tokyo (1964). Dar dincolo de aceasta, a fost un fenomen al probei și o explozie de talent, ancorat într-un amestec unic de intelect și travaliu. La numai 18 ani, pe 22 mai 1950, Lia Manoliu izbutea să devină prima sportivă din România care a aruncat discul la peste 40 de metri (41,44 m – Bucureşti), iar 10 ani mai târziu, trecea şi pragul de 50 de metri (53,21 m – Varşovia 12.06.1960). În privința numărului de recorduri naționale stabilite într-o singură probă este depășită doar de Iolanda Balaș.

Începuturile sportive

Încă din copilărie, Lia era cunoscută ca o sportivă polivalentă. Elevă a Liceului „Regina Maria” din capitală, ea a abordat cu ușurință alte sporturi și a făcut performanţă în tenis de masă, baschet şi volei. Componentă a echipei de baschet Ştiinţa Bucureşti, actuala legendă a sportului românesc a fost convocată în echipa naţională, iar în palmaresul său se regăsesc un titlu de campioană pe echipe la tenis de masă şi trei titluri la volei. Întâlnirea cu farfuria „magică” s-a produs abia la vârsta de 17 ani, în primăvara anului 1949, când într-un concurs organizat pe Stadionul Republicii a aruncat discul la 23, 24 metri. La următorul concurs aruncă cu aproape 10 metri mai mult – 32,49 m – și devine imediat recordmană națională de junioare, recorduri pe care le corectează pe tot parcursul anului 1950, până ajunge la 38, 52 m în septembrie.

Pe 21-22 octombrie participă pentru prima oară într-un meci împotriva URSS, primul ei concurs internațional, unde înfruntă cele mai puternice aruncătoare sovietice ale momentului, Nina Dumbadze și Nina Romașkova-Ponomariova, viitoarea dublă campioană olimpică. Aruncă 41, 44 m, prima certificare a valorii sale internaționale, care o va duce curând la primele ei Jocuri Olimpice de la Helsinki 1952.

Intrarea în marea performanță

La prima sa participare la o ediţie a Jocurilor Olimpice avea să încheie pe locul 6, un loc bun, dar care lăsa mult de dorit pentru ambițiile tinerei sportive. În noiembrie 1956 era să ajungă la Antipozi, la Melbourne, la o nouă ediție a Jocurilor Olimpice, unde a aruncat și mai modest, 43, 90 m, clasându-se pe locul 9. În același timp absolvă Facultatea de Energetică a Institutului Politehnic din București (1954), pe care a făcut-o cu frecvență la zi, susține examenul de stat și este repartizată la IPROMET București. Va lucra câțiva ani în producție, câte 8 ore pe zi, pentru că regimul îi încadra pe toți sportivii în proces de producție, fără posibilitatea de a fi „scoși”.

Evident că în asemenea circumstanțe intră într-un con de umbră, pe care îl depășește cu mult curaj și determinare, ajungând pentru a treia oară la JO, în 1960, la Roma. Deja considerată veterană la 28 de ani, alături de sovietica Ponomariova (31 ani) și ceha Mertova (30), lipsită de șanse la medalie prin prisma evoluțiilor de până atunci, Lia Manoliu a răsturnat toate calculele hârtiei și s-a impus într-un stil dramatic în prima olimpiadă a anilor 1960, care avea să o consacre definitiv în eternitate. În finala desfăşurată pe Stadionul Olimpic, românca a uimit audienţa, aruncând 52,36 la prima încercare, care asigura medalia de aur. Rusoaica Nina Ponomariova, campioana din 1952, a revenit însă şi la ultima încercare a aruncat 55,10 metri, cucerind medalia de aur, iar pe doi s-a clasat tot o reprezentantă a URSS, Tamara Press, care a depăşit-o pe Manoliu cu doar 13 centimetri.

Astfel avea să înceapă un adevărat „război” între Lia Manoliu şi sovietice, o bătălie pe care pământeanca noastră o purta, parcă, și pentru memoria Basarabiei înstrăinate de sovietici. În 1964, Tamara Press urca pe prima treaptă a podiumului de la Tokyo, iar românca era din nou pe 3, asta după ce era pe prima înainte de penultima aruncare. Nu a mai ratat însă în 1968, în Mexico, acolo unde a aruncat din prima 58.28 de metri, doborând recordul olimpic, şi totodată cucerind primul şi singurul aur din istoria aruncării discului în România. Cel mai miraculos era faptul că reușea aceste rezultate la vârsta de 36 de ani, când nimeni nu paria doi bani pe performanța sa.

În 1972, la Munchen, Lia Manoliu bifa a şasea ediţie consecutivă la Jocurile Olimpice şi intra în Cartea Recordurilor. Nici o femeie nu mai izbutise o asemenea performanţă. Ulterior, a fost depăşită de atleta jamaicană Merlen Ottey (1980-2004).

Valențe postcompetiționale

Imediat după retragerea din viața sportivă, în 1973, autorităţile de la Bucureşti au decis ca Lia Manoliu să continue în sport şi a fost instalată în funcţia de vicepreşedinte al Comitetului Olimpic Român, pentru ca, imediat după Revoluţie şi până la moartea sa, în ianuarie 1998, să fie preşedinte al aceluiaşi for. Dincolo de performanțele realizate pentru sportul românesc în această calitate, Lia Manoliu a sprijinit activ crearea Comitetului Național Olimpic al R. Moldova, fiind unul din promotorii activi ai relațiilor strânse cu Basarabia, pe care o va vizita de câteva ori, ajungând inclusiv în satul ei de baștină.

În anul 1974 va fi apreciată cu unul din cele mai mari trofee din lume - Premiul UNESCO pentru fair-play. „Comitetul a ţinut să omagieze prin această înaltă distincţie o atletă ale cărei unanime mărturii i-au atestat loialitatea fără greş şi spiritul sportiv cel mai generos. Este vorba despre atleta româncă, LIA MANOLIU, care şi-a pus întreaga carieră sportivă sub semnul fair-play-ului“, au fost cuvintele de prezentare din 1974, atunci când fosta atletă era răsplătită de UNESCO pentru întreaga carieră cu „Premiul Internaţional pentru Fair-Play“. Cu un an înainte, trofeul ajunsese la Sir Bobby Charlton. Pe parcursul vieții a mai primit Ordinul „Meritul Olimpic” (1975), Ordinul Olimpic „Colanul de Bronz" (1975), Trofeul Femeia în Sport (CIO - 1990) și Trofeul Centenarului CIO (1994).

Pe plan internațional, a ocupat funcțiile de membru al Comisiei pentru Academia Olimpică din cadrul CIO, președintele Grupei de lucru pentru problemele sportivilor de performanță din cadrul Asociației Comitetelor Olimpice Naționale, membru al Comitetului Executiv al Asociației Comitetelor Naționale Olimpice Europene, membru individual de onoare al ACNOE (din 1993), membru al Comitetului Feminin din forul internațional de atletism și membru al Comisiei de Competiții din cadrul Asociației Europene de Atletism.

A murit din cauza unui infarct în ianuarie 1998 și este înmormântată la Cimitirul Bellu din București, iar in memoria acestei sportive fenomenale principala arenă sportivă a României, Stadionul Național „Lia Manoliu" din București, îi poartă numele.