Blajinii şi mitul fericirii

Cu toate acestea, urmând tradiţia, dar şi orgoliul de a ne arăta celorlalţi ca fiind buni şi darnici – deci tocmai invers de cum suntem cu adevărat -, oficiem ritualul Paştelui Blajinilor, pomenindu-i doar de bine pe cei care nu demult au fost ca noi. Blajinii, crede ţăranul român, sunt un popor fericit sau chiar preafericit. Cinstindu-i în lunea de după Duminica Tomei (Toma Necredinciosul), îi identificăm cu morţii noştri pe care-i mai ţinem minte, exprimându-ne astfel – cei mai mulţi, la nivelul subconştientului – credinţa că şi ei au devenit în sfârşit, după părăsirea acestei lumi, fericiţi. Căci nu mai pot face rău şi nu mai poate nimeni să le facă vreun rău…

Caracterul dacic al subconştientului nostru se face văzut şi în faptul că de Blajini morţii nu sunt bociţi, ci doar pomeniţi de bine şi cu oarecare uşurare şi chiar puţină invidie pentru faptul că nu mai sunt ca noi, precum strămoşii noştri care credeau că moartea îi face fericiţi, viaţa de dincolo fiind total diferită de cea de aici. Cu excepţia basmelor, care au neapărat un sfârşit fericit, acesta însă datorându-se nu voinţei divine, ci efortului personal al eroilor în depăşirea greutăţilor, creaţia românească de tot felul nu atestă mesaje cu privire la fericire ca idee definitorie vieţii umane. Pentru că ne dorim mai degrabă echilibru decât fericire, siguranţa că răul nu va putea trage niciodată mai mult la cântar decât îi este lui dat să tragă. Dacismul Blajinilor e dovedit şi de faptul că acest fenomen al conştiinţei arhetipale nu este propriu tuturor oamenilor, ci doar popoarelor din sudul şi estul Europei.

Altă filozofie are Egor Prokudin, personajul principal din Călina roşie a lui Vasili Şukşin, care îşi doreşte mai mult decât orice pe lume o sărbătoare. Ispăşindu-şi pedeapsa într-un „loc îndepărtat, dar minunat de frumos”, gândeşte să-şi facă sărbătoarea după care a tânjit la închisoare şi, având nişte bani, a poruncit unor „oameni de încredere” – nişte tipi dubioşi, de fapt – să-i organizeze o sărbătoare. Dar, deşi a comandat o masă copioasă, la care s-au adunat mai mulţi mâncăi, din rândul cărora se aştepta să-şi facă şi noi prieteni, Egor n-a avut parte de sărbătoare. Pentru că sărbătoarea nu e atunci când se bucură doar trupul de mâncare şi odihnă. Sărbătoarea este starea de spirit când sufletul nostru se regăseşte, când omul coboară din spaţiu în gând. De aceea şi apreciem creaţia lui Şukşin ca genială, pentru că fiecare povestire a sa distruge un mit rusesc despre viaţă bună şi fericire.

Ci noi, fiind mai vechi, am moştenit ideea de armonie a lumii de la strămoşi: binele – de la închipuiţii blajini şi conceptul de echilibru – de la daci.