Editorial

Bomba lui Anatol Grosu

Ei bine, nici numele lui Anatol Grosu nu l-am prea întâlnit prin topuri, dar, cu toate acestea, tânărul poet a devenit laureatul Premiului Eminescu pentru debut în poezie, care se acordă anual la Botoşani. Adică, cu toate că nu prea fusese alintat de creatorii de topuri, a devenit laureatul unuia dintre cele mai prestigioase premii în domeniul poeziei, dacă nu chiar cel mai prestigios din câte există la momentul de faţă în România. 

Pe Anatol Grosu îl cunosc încă de prin 2005-2006 de la şedinţele Clubului Literar de la Uniunea Scriitorilor. L-am reîntâlnit în vara trecută la Şcoala de Creative Writing de la Orheiul Vechi şi, din toamna acestui an, l-am invitat să fie conducătorul Cenaclului Noii Barbari de la Biblioteca „Ştefan cel Mare”. Din capul locului, m-a impresionat voinţa sa ieşită din comun de a-şi lucra poeziile. Pentru el, poezia este ceva care se scrie şi se rescrie în permanenţă, adică este expresia unei munci sisifice, care nu are început şi sfârşit.

Pe lângă asta, Anatol Grosu mai e şi un om foarte generos cu camarazii săi, fiind mereu gata să le dea sugestii ca să-şi îmbunătăţească textele, iar asta înseamnă că nu-şi percepe colegii ca pe nişte concurenţi, ci ca pe nişte tovarăşi de drum. Atunci când e vorba de poezie, Anatol pierde noţiunea timpului, fiind capabil să stea asupra unor poezii de-ale colegilor săi şi câte trei sau patru ore. Şi toate acestea doar în numele poeziei şi prieteniei.

Dincolo de toate astea, cartea sa de poezie epistola din filipeni, pe care a publicat-o Casa de editură Max Blecher din Bucureşti anul trecut, este unul dintre cele mai scânteietoare poeme apărute în ultimul timp în literatura română contemporană. Poezia sa este o oglindă a fiinţei interioare a omului Anatol Grosu. Fiecare vers din această carte trădează dragostea sa faţă de oamenii din Filipeni, în mijlocul cărora a copilărit; trădează tandreţe şi căldură umană şi un mare regret că acele vremuri au luat sfârşit. Acoladele între care este prinsă lumea din Filipeni este moartea şi scurgerea timpului. Chiar şi dacă astăzi din universul Filipenilor de altădată nu mai există decât cioburi, poetul îl mai poate regăsi în amintire şi în nostalgie. Figura tutelară a acestui poem este nenica, cel care „se supăra când mâncam/ vreo vişină din spatele casei/ ştiind de slăbiciunea asta a mea/ dacă nu spuneam rugăciunea înainte de toate” şi care a murit. Poemul lui Anatol Grosu este şi un bocet funerar după oamenii dragi lui, dar şi un bocet după copilăria care a trecut. Frapează imaginarul său, ca şi capacitatea sa de-a compara lucrurile mici cu lucrurile grave şi majore sau oamenii dragi poetului cu nişte fructe minuscule: „nenica era/ cât o vişină”.

Una peste alta, îmi amintesc că, prin 2006, după una dintre şedinţele clubului literar, Anatol Grosu s-a apropiat de mine şi mi-a zis că pregăteşte o bombă şi asta pe vremea când încă nu-l cunoştea nimeni. După cum se vede, bomba aia şi e epistola din filipeni.
(Text apărut pe moldova.org)
 

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *