Călătorie în ţara gri

publicat în Comentariu pe 8 Octombrie 2012, 07:34

Cei care au văzut filmul The Grey Zone (Zona Gri), un film apărut în anul 2001 şi regizat de Tim Blake Nelson, îşi aduc probabil aminte că zona gri era o cameră dintre viaţă şi moarte, una în care deţinuţii de la Auschwitz erau pregătiţi pentru a fi gazaţi.

Printr-o extensie, noţiunea de zonă gri implică incertitudine, timorare în faţa acestei incertitudini şi o licărire de speranţă că ceea ce urmează nu este chiar aşa de macabru cum se crede că va fi. Aflat pentru patru zile în Belarus şi privind atent la ceea ce se întâmpla în jurul meu, am simţit acelaşi lucru.

Din 1994, Belarus este un stat cu regim dictatorial, „…ultima dictatură adevărată din inima Europei”, cum consideră liderii occidentali. Nu puteam rata ocazia de a vizita această ţară, aflată la doar trei ore de mers cu trenul de Vilnius. Ultima oară am fost aici în 1998, când am boxat la Campionatul European. Mi s-a părut atunci o ţară ca oricare alta din spaţiul sovietic - nici mai bună, nici mai rea în comparaţie cu R. Moldova, Ucraina sau Rusia. Acum m-am dus să o văd cu alţi ochi. Am folosit avantajul de a fi moldovean cu două paşapoarte, cu cel românesc ieşind liber din Lituania, iar cu cel moldovenesc intrând nestingherit în Belarus. Aveam impresia că merg în Transnistria, aceleaşi uniforme sovietice verzi, aceleaşi cupoane de imigrare pentru completare, aceleaşi priviri bănuitoare, chiar și grănicerii parcă aveau aceleaşi feţe.

Din tren am văzut sate frumoase, case îngrijite, pământ îngrijit, oraşe curate, unde se construieşte, fabrici şi uzine care lucrează, drumuri bune. Ajuns la Minsk, am descoperit acelaşi lucru. Străzi largi şi curate, arhitectura de tip sovietic se intercalează cu noile construcţii moderne, iar simbolurile sovietice convieţuiesc în proximitate cu marile nume ale capitalismului occidental. O primă senzaţie de curăţenie, ordine şi linişte. Am întrebat pe cei care m-au întâlnit dacă ceea ce văd este o impresie pe care o împărtăşesc şi ei. Mi s-a răspuns a la Caragiale, într-un mod ironic, care în sine reflectă şi o modalitate a belaruşilor de a supravieţui acestor realităţi dedublate „…linişte este şi în cimitir”, iar „…curat la noi, în Belarus, este pe străzi şi în capul oamenilor”. M-am obişnuit repede cu felul belaruşilor de a glumi pe seama lucrurilor care se întâmplă aici, numai că la o privire mai atentă mi-am dat seama că lucrurile sunt mult mai profunde. În metrou, pe străzi, în autobuze sau magazine oamenii nu zâmbesc, merg aplecaţi şi nu se privesc în ochi, pentru că au privirile pustii, care nu trădează nimic, iar la ore târzii nu merg mai mult de trei pentru că sunt abordaţi de miliţie. Am văzut în ochii lor frică, apatie şi lipsă de speranţă. Într-o ţară unde totul decide un singur om, care este „părintele poporului belarus”, Batiuşka. Într-o ţară cu alegeri falsificate, candidaţi bătuţi, tineri maltrataţi, oameni care dispar, cu o tentă militaristă, inoculată încă din şcoli, cu o miză pe serviciile secrete şi organele de forţă, care asigură liniştea şi ordinea de cimitir.

La televizor am văzut doar noutăţi cu retorică antioccidentală, care mă asigurau că prăbuşirea zonei euro şi a Uniunii Europene este iminentă, că în acest context tulbur Belarus este o oază de linişte şi prosperitate (chiar dacă majoritatea populaţiei trăieşte la limita pragului de subzistenţă), iar singura alternativă pentru continentul european este Uniunea Rusia-Belarus-Kazahstan, care în curând va deveni Uniunea euroasiatică, faţă de care îşi arată interesul peste 20 de ţări, inclusiv Noua Zeelandă şi chiar R. Moldova, care „…până recent dorea aderarea la Uniunea Europeană”. Eram plecat de acasă de o săptămână şi nici nu ştiam că s-a schimbat cursul nostru de politică externă. Dar poate chiar s-a schimbat deja…
Dar, spre fericirea mea, am văzut şi un alt Belarus, legat de amintirea unor timpuri când aceste pământuri erau parte a civilizaţiei europene, în diferite formaţiuni statale, care a dat culturii europene şi mondiale minţi luminate, ancorat în valorile limbii şi culturii belaruse, pe care Batiuşka le detestă, pentru că ele se identifică cu opoziţia democratică (aşa cum pe timpuri şi tovarăşul nostru Voronin pe cele româneşti), legat de drapelul alb-roşu-alb al tradiţiei istorice belaruse, un drapel pe care belaruşii îl arborează în casele lor sau la vile, drapel care le-a fost luat de Lukaşenko în 1995 şi înlocuit cu cel al Belarusiei sovietice, este adevărat, fără seceră şi ciocan.
De-a lungul istoriei sale, poporul belarus s-a aflat într-o mare dilemă istorică, între a fi parte a civilizaţiei europene sau parte a unui masiv euroasiatic condus de fraţii mai mari ruşi. A făcut parte din mai multe construcţii statale - de la Cnezatul Poloţk, considerat leagănul statalităţii belaruse, la Cnezatul Lituaniei, Uniunea Polono-Lituaniană, Imperiul Rus sau URSS. A avut mari dificultăţi în a-şi defini identitatea şi limba, dificultăţi determinate de faptul că limba şi cultura rusă au sufocat-o şi continuă să o sufoce. A încercat în mai multe rânduri să fie altceva decât parte a marelui popor rus. În 1812 l-a susţinut pe Napoleon în campania împotriva Rusiei, în speranţa că va reveni la constructul statal distrus de cele trei împărţiri ale Poloniei în 1792-1795. În 1918 a avut un an de scurtă statalitate, Republica Populară Belorusă, recunoscută de Germania, Austria, Lituania, Letonia, Estonia, Finlanda, Polonia, Ucraina, Cehoslovacia, Armenia, Georgia şi Turcia, dar a fost distrusă de invazia Armatei Roşii şi transformată în republica sovietică. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a mai avut o încercare de statalitate, Rada Centrală, dispărută odată cu revenirea sovieticilor. În 1991 s-a rupt de Uniunea Sovietică şi a avut o pornire de democratizare determinată de reperele istorice seculare.

Aceste amintiri îi face să mai spere, să iasă în stradă şi să protesteze, să vorbească limba belarusă la bucătării şi să arboreze pe ascuns drapelul istoric. Le-am zis prietenilor mei belaruşi că ei sunt mai nefericiţi decât erau în perioada sovietică. Cel puţin, atunci nu ştiam cum trăia lumea în Occident şi eram convinşi că trăim în „…cel mai democratic, bogat şi puternic stat din lume”. Acum ei călătoresc în Polonia şi Lituania, unde merg după cumpărături şi fac facultăţi, iar Uniunea Europeană exercită o atracţie constantă asupra existenţei lor. Nu cred că liniştea de cimitir va mai dura mult, ar fi un nonsens, şi vor veni timpuri când belaruşii vor putea asculta „Leapis Trubeţkoi” la ei acasă, în Minsk, Gomel sau Moghiliov. Pentru că acum o pot face doar la Kiev, Varşovia sau Vilnius. Batiuşka le-a interzis băieţilor de la cea mai populară trupă belarusă să trăiască şi să cânte la ei acasă. Nu suportă critica pe care aceştia o aduc regimului prin muzica lor.

M-am ferit până acum să fac vreo asociere sau paralelă cu R. Moldova, deşi istoric avem foarte multe în comun. Mă gândeam doar în drum spre Vilnius, cum se gândeşte un ţăran moldovean când se sperie de ceva, Doamne fereşte să avem aşa ceva la noi acasă.