Perspective

Care sunt perspectivele aproprierii R. Moldova de UE?

 Experţii remarcă avertismente serioase asupra perspectivelor europene ale RM, concentrându-se pe provocările (reformele) interne în contextul unor probleme de ordin extern, precum „primăvara arabă””. Acest subiect e analizat de Octavian Rusu în numărul din august 2011, al „Buletinului de Politică Externă al Moldovei” (http://www.viitorul.org/public/3489/ro/Policy%20Statewatch33_RO.pdf). Amintim că Buletinul reprezintă o serie de analize scurte, scrise de experţi locali şi străini, dedicate celor mai importante subiecte de politică externă şi are drept scop să creeze o platformă comună pentru discuţii între experţi.

1. De ce Moldova va rămâne prioritară pe agenda UE

În Moldova există o opinie larg răspândită, conform căreia RM ar putea urma „scenariul ucrainean”, în care instabilitatea politică va împiedica elaborarea şi implementarea reformelor democratice. Într-o astfel de perspectivă, ţinând cont de „primăvara arabă”, unii analişti susţin că UE ar putea să-i întoarcă spatele RM şi să-şi redirecţioneze atenţia şi eforturile spre dimensiunea de sud. Există un alt avertisment, care se referă în mod direct la posibilitatea unor noi alegeri anticipate, ceea ce ar constitui o „catastrofă” în ceea ce vizează politica internă şi externă (adică relaţiile cu UE). Este realist de presupus că lipsa prelungită a reformelor sistemice în domeniile-cheie va împiedica apropierea Moldovei de UE, dar e totuşi exagerat de a prezice o schimbare fundamentală în atitudinea UE faţă de RM. Bineînţeles, nu este exclus că UE va arăta unele semne de „oboseală”, dacă RM nu se va conforma cerinţelor privind reformele, dar, în pofida acestui fapt, există motive temeinice de a ne aştepta că UE îşi va menţine interesul faţă de RM şi apropierea viitoare de UE, şi chiar speranţa vizavi de „istoria noastră de succes”. În cele ce urmează, vom prezenta câteva dintre aceste motive.

Analogia cu Ucraina este derutantă. Cu siguranţă, există dezamăgiri evidente în UE în ceea ce priveşte Ucraina. Dar nu e corect a presupune că aceste dezamăgiri au condus la pierderea interesului UE faţă de Ucraina. Un singur exemplu – anunţul că UE şi Ucraina ar putea semna Acordul de Asociere până la finele acestui an demonstrează că Bruxellesul mai este interesat în europenizarea Ucrainei. Chiar dacă s-ar putea neglija acest aspect, menţinând părerea că UE nu mai este interesată de Ucraina şi că RM ar putea reproduce acest caz, există câteva caracteristici importante care fac din Moldova un caz diferit, iar analogia ucraineană – mai puţin problematică.

În primul rând, mărimea şi poziţia geografică contează. Există mult mai multe speranţe şi potenţial de a deveni o „istorie de succes” pentru o ţară cu o populaţie de circa patru milioane de oameni, care se află la hotar cu UE (nu cu Rusia), decât pentru o ţară cu 46 de milioane de locuitori, poziţionată între UE şi Rusia. În al doilea rând, conflictul transnistrean favorizează o atenţie sporită faţă de ţara noastră. Acesta este singurul conflict îngheţat din zona postsovietică, ce vizează direct UE. Mai mult, UE nu e deloc interesată în apariţia unui „al doilea Kaliningrad” la hotarele sale şi, cu atât mai mult, în amplasarea unei alte baze militare ruseşti în regiune (ca şi SUA, de altfel). E adevărat, separatismul transnistrean ar putea crea obstacole considerabile pentru integrarea europeană a RM pe viitor, dar pe termen mediu şi scurt acesta ar atrage mai degrabă atenţia specială a UE. În al treilea rând, RM e una dintre ţările cele mai proeuropene din regiune, cu cel mai proeuropean guvern şi cu un consens în cadrul cercurilor politice şi al societăţii în favoarea UE. Un sondaj naţional organizat în martie a.c. arată că, în cazul unui referendum privind aderarea RM la UE, 62% din cetăţeni ar vota „pro”.

În Ucraina, dimpotrivă, se atestă o scădere mică, dar treptată în ceea ce priveşte sprijinul ideii de integrare în UE. Cel mai mare grad de susţinere a fost înregistrat în 2002 (65,1%), ultimii ani fiind marcaţi de o tendinţă de scădere – 54,2% în decembrie 2007 şi 44,4% în noiembrie 2009. În acest sens, am putea chiar afirma că nu este vorba despre „oboseala ucraineană” în cadrul UE, ci mai curând despre „oboseala europeană” în Ucraina… În al patrulea rând, în ceea ce priveşte comerţul, RM e ţara cea mai dependentă de pieţele UE dintre membrele Parteneriatului Estic. Dacă, în ultimii câţiva ani, UE a devenit primul partener comercial al RM (în 2009, 50,6% dintre bunurile moldoveneşti au fost direcţionate spre pieţele UE), Ucraina vinde UE doar o pătrime din bunurile exportate şi tendinţa generală scade treptat în ultimii ani. În al cincilea rând, şi factorii culturali au o importanţă majoră în acest caz. Moldova împarte o limbă comună cu România – respectiv, ar putea beneficia plenar în urma faptului că deja există o traducere a acquis-ului comunitar, ceea ce ne va permite să economisim resurse enorme şi timp.

Contextul estic regional. O privire scurtă asupra evoluţiilor din ţările membre ale Parteneriatului Estic prezintă un simplu fapt: în această regiune, eforturile UE de democratizare au eşuat total. În acest sens, RM este pe moment, dar şi în viito¬rul apropiat, singura speranţă reală pentru o „istorie de succes” regională. Dacă UE va învăţa lecţiile necesare din experienţa cu Ucraina, Georgia şi Belarus, există şanse reale că UE va continua să trateze RM ca pe un caz special. Cu toate acestea, chiar dacă RM este prea mică pentru a schimba regulile jocului în regiune, cel puţin, ea va demonstra UE că nu e total incapabilă de a-şi proiecta puterea normativă în vecinătatea sa.

Niciun „pericol sudic” pentru Est. În ceea ce priveşte „primăvara arabă” şi temerile vizavi de posibila redirecţionare a atenţiei UE de la Est spre Sud, ar trebui, înainte de toate, să subliniem faptul că în proaspăt revizuita Politică Europeană de Vecinătate (PEV) nu se conţine niciun semnal în acest sens. Dimpotrivă, acolo se afirmă în mod clar că noua abordare a UE urmăreşte să „consolideze cele două dimensiuni regionale ale PEV”. În plus, principiul „mai mult pentru mai mult” ar putea constitui o şansă reală pentru RM de a se distanţa de state precum Belarus sau Azerbaidjan, obţinând „mai multă” asistenţă şi suport pentru identitatea sa „mai” europeană şi determinarea de a implementa reforme. Totodată, există o chestiune de contrast între Sud şi Est: deşi Estul a oferit rezultate preponderent înşelătoare în ceea ce priveşte democratizarea, anumite cazuri – ca cel al Moldovei şi al Ucrainei – arată destul de bine pentru a putea fi evocate în calitate de exemple de relaţionare mai apropiată cu UE în contextul „primăverii arabe”. Acest fapt îi arată UE că merită consolidarea democraţiilor fragile şi evitarea fortificării tendinţelor autoritare, deoarece „construirea democraţiei pe ruinele unui regim eşuat e o provocare foarte dificilă, riscantă şi costisitoare”, regimurile autoritare sunt foarte instabile, iar consecinţele prăbuşirii lor ar putea ameninţa chiar şi ordinea existentă a UE (cum ar fi cazul revizuirii regulilor Schengen).

Sunt exagerate şi avertismentele privind „catastrofă” pe care ar putea-o genera noile alegerile parlamentare anticipate. În mod cert, impasul politic afectează potenţialul RM de europenizare, dar nu e nicidecum o „catastrofă”. Am putea afirma că alegerile sunt acel element care edifică în RM cultura democratică, pe de o parte, şi atrage atenţia considerabilă din Vest şi UE, în special, pe de altă parte. După cum, absolut corect, s-a exprimat Arkady Moshes, „[…] chiar dacă alegerile nu decid nimic, […] acestea devin o parte a practicii democratice şi, de fapt, sporesc atenţia UE pentru Moldova”. În contrastul viziunii pesimiste a Moldovei, UE şi SUA au urmărit odiseea electorală a ţării noastre ca pe o dovadă a „democraţiei în acţiune”…

Preşedinţia poloneză a Consiliului UE. În toamna acestui an am putea asista la o resetare a politicii UE faţă de Est, adică la o schimbare a atitudinii Bruxellesului privind promisiunea perspectivei europene pentru ţările care aspiră la euro-integrare. Varşovia are potenţial şi, pornind de la preocuparea sa pentru Parteneriatul Estic (datorită relaţiilor sale cu statele estice [în special, Ucraina] şi a politicii de putere în Est [factorul rusesc] şi în cadrul UE), Polonia se ambiţionează să facă progrese în ceea ce priveşte apropierea de UE a statelor Parteneriatului. În afara intereselor structurale şi culturale ale Poloniei, există doi factori contextuali ce ar putea avea un rol pozitiv în favoarea actualizării relaţiilor UE-PE. Înainte de toate, în Ucraina se resimte intensificarea efortului Moscovei de a atrage (inclusiv prin constrângere) Kievul în Uniunea Vamală Rusia-Kazahstan-Belarus, în contextul gradului de pregătire al UE şi al Ucrainei de a semna Acordul de Asociere până la finele acestui an. Iată de ce UE ar trebui să ia în considerare la modul cel mai serios perspectiva europeană pentru Ucraina, dacă nu doreşte să piardă complet această ţară (şi Moldova, drept consecinţă). Un alt aspect ce priveşte RM în mod direct este posibilitatea desfăşurării noilor alegeri anticipate. Chiar dacă noile alegeri nu reprezintă o „catastrofă”, în unele capitale europene pot apărea opinii privind potenţiala revenire a PCRM la guvernare. În acest context, UE ar putea fi mai indulgentă şi ar putea oferi RM o clară perspectivă europeană, în scopul evitării unei evoluţii astfel percepute.

2. Provocările externe, un pic neglijate…

În timp ce mulţi experţi sunt concentraţi asupra dimensiunii sudice, tratând-o în calitate de princi¬pala provocare externă pentru Parteneriatul Estic în general şi pentru RM în special (după cum a şi fost evocat mai sus), alte două chestiuni importante sunt relativ neglijate în cadrul dezbaterilor din comunitatea experţilor din Parteneriatul Estic. Prima vizează chestiunea sorţii proiectului european, iar cea de-a doua – uni-multipolarizarea UE.

Viitorul incert al proiectului european. Nu e pentru prima dată când UE este supusă unor provocări critice. Dar de această dată lucrurile stau diferit, precum s-a exprimat recent Joschka Fisher: „Pentru prima dată în istoria sa, e în joc continuarea în sine a proiectului european”. Nu este doar o chestiune a crizei datoriei suverane şi a viitorului monedei euro. Provocarea e mult mai profundă şi se referă la ceea ce unii observatori au calificat drept „revenirea la Westfalia”. În mod cert, e prea devreme pentru a face un pronostic corect al rezultatului acestei ordini europene westfaliene – va supravieţui proiectul european sau nu? Dar pentru state ca Moldova critică este creşterea viziunii pesimiste privind proiectul european în cadrul UE propriu-zise. Sunt valuri pesimiste, ce ar putea afecta în mod serios consensul proeuropean în cadrul societăţii şi al cercurilor politice, diminuând procesul de democratizare a RM. Această provocare are două implicaţii pentru RM: 1) necesitatea de delinking – în special, la nivel retoric – a procesului de integrare europeană şi de democratizare a RM, pentru a evita frustrarea provocată de acest nou val de euro-pesimism, 2) necesitatea accelerării implementării agendei de reforme democratice pentru a putea beneficia cât mai curând posibil de avantajele pe care UE este încă în măsură să le ofere (cel mai important fiind regimul fără vize şi finanţarea pentru implementarea reformelor).

Uni-multipolarizarea UE. După cum am menţionat mai sus, e imposibil să prezicem un rezultat al westfalianizării pentru proiectul european. Dar putem observa o tendinţă evidentă a acestei ordini: uni-multipolarizarea UE. Unii analişti se referă la un fel de „moment unipolar” (în cadrul zonei euro), unde „nicio soluţie privind criza nu a fost posibilă fără Germania sau împotriva Germaniei”. Este o observaţie bună, deşi Germania nu a putut să soluţioneze criza de sine stătător, din simplul motiv că nu este puterea hegemonică… Prin definiţie, un sistem uni-multipolar implică existenţa unei ţări foarte puternice, cu potenţial de a influenţa orice chestiune internaţională ce vizează interesele sale, dar nu îndeajuns de puternică pentru a exercita hegemonia (unipolaritatea). Unele dinamici contrabalansate ar putea fi preconizate din partea altor actori majori (în UE), dar contrabalansarea statului conducător ar putea constitui o chestiune riscantă (sau ineficientă).

Astfel, puterea conducătoare dispune de instrumente importante pentru a influenţa abordarea comună în ceea ce priveşte soluţionarea unor chestiuni internaţionale, în special, în situaţia unei manifestări slabe a intereselor altor actori majori. Drept exemplu serveşte problema soluţionării conflictului transnistrean (unde doar Polonia este o excepţie, Varşovia fiind însă prea slabă pentru a se opune „fraţilor mai mari”). În acest caz, provocarea constă în tentativele de a federaliza RM, soluţie ce pare a fi acceptată la Berlin. Dacă RM va accepta o formulă de federalizare (presupunând că acesta este un „plan Kozak” actualizat), aceasta va pune capăt conflictului transnistrean, iar Germania îşi va atinge scopul de a demonstra că Moscova poate fi un partener demn de încredere în afacerile europene. Dar această metodă de soluţionare va crea o Republica Moldova total nouă (poate disfuncţională chiar), cu o voce transnistrea¬nă (moscovită) puternică în afacerile sale interne şi externe – una ce ar putea pune în pericol calea europeană a RM. Mai mult, reintegrarea regiunii transnistrene va solicita resurse enorme, energie şi timp, astfel sustrăgând RM de la procesul de europenizare.

3. Ce este prioritar – europenizarea sau reintegrarea?

Aşadar, adevăratele provocări pentru apropierea RM de UE sunt, prin natura lor, de ordin extern. Dar aceasta nu înseamnă că Moldova îşi poate permite să uite de afacerile sale interne şi să întârzie agenda reformistă economică şi democratică. Dimpotrivă, confruntându-se cu incertitudinea proiectului european, Chişinăul ar trebui să accelereze reformele, pentru a putea obţine maximum ce poate oferi UE. Mai mult, contextul geopolitic european pare să favorizeze soluţionarea diferendului transnistrean, dar cu preţul unui potenţial prejudiciu pentru apropierea RM de UE. Dacă Moscova şi Berlinul vor cădea de acord asupra unei formule de compromis – federalizarea, de exemplu – RM se va confrunta cu două perspective: să acorde prioritate căii europene prin modernizare şi democratizare, în speranţa soluţionării conflictului transnistrean cândva în viitor (când malul drept va deveni atractiv pentru malul stâng) ori să profite de contextul geopolitic actual şi să facă un pas înapoi, încercând mai întâi să reintegreze ţara… Cu toate că prima opţiune pare a fi mai populară în societatea moldovenească – cel puţin, pe malul drept al Nistrului – şi e considerată singura variantă ce ne permite să ne mişcăm înainte, avem nevoie în continuare de analiză în profunzime pentru a formula o viziune strategică corectă, ţinând cont de interesul naţional al RM şi evoluţia procesului geopolitic în Europa. Această dilemă ar trebui să constituie problema principală a oricărei strategii referitoare la soluţionarea conflictului transnistrean. Avem nevoie de dezbateri serioase şi largi privind viitorul RM pentru a elabora o astfel de strategie şi, în cele din urmă, pentru a pune capăt problemelor de lungă durată a Moldovei despre ceea ce ar trebui să fie prioritar: europenizarea sau reintegrarea?

Octavian Rusu,
doctorand în Ştiinţe Politice/Relaţii Internaţionale

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *