De aceea, aceste romane au neapărat câteva planuri, sunt polifonice, acelaşi eveniment este reflectat din perspective narative diametral opuse, naraţiunea e discontinuă, textul e triplat de subtext şi de metatext, structura e una în continuă schimbare, discursul e unul dramatico-ironic şi mai au şi o multitudine de puncte de vedere.
Ca să nu mă ascund după dud, am să dau şi câteva exemple. Să zicem, romanul lui Val Butnaru Cartea nomazilor din B. E un roman cu un debut epic admirabil. Începe ca un roman realist viguros despre lupta intestinală din interiorul camarilei preşedintelui ţării, probabil, a preşedintelui Voronin, dar se termină ca un roman mistic şi oniric. Păcat. Pentru că începuse aşa de bine! Dacă nu ar fi schimbat unda şi nu ar fi abandonat pista realistă şi psihologică, Val Butnaru ar fi putut furniza marea surpriză, căci ştim atât de puţin despre cum se bagă sub covată oamenii preşedintelui. Dacă ar fi sondat un pic mai mult în abisurile psihologice ale consilierilor preşedintelui, Val Butnaru ar fi putut da marea lovitură. Şi a fost atât de aproape!
Înaintea lui Val Butnaru, şi Nicolae Dabija a fost la un pas de-a scrie un mare roman. Dar, la fel ca şi Val Butnaru, nici Nicolae Dabija nu a săpat prea adânc în interiorul convenţiei realiste, alunecând, vrând-nevrând, într-o melodramă politică, în care gulagul seamănă prea tare cu un sanatoriu. Mare păcat! Pentru că romanul lui Dabija începea foarte bine. Primele pagini ale naraţiunii sale sunt chiar antologice! Povestea copilului mancurt este foarte promiţătoare. Iar autorul a dat dovadă de foarte mult curaj, uitându-se la lume prin ochii lui. E regretabil doar că acest curaj nu l-a ţinut decât patru-cinci pagini şi foarte repede a schimbat macazul.
Şi băieţii de la „Planeta Moldova” au scăpat peştişorul de aur din mână. Necrtitanium putea fi un mare roman, dacă nu ar fi avut un final lăsat în coadă de peşte. Dar s-ar putea ca Florin Braghiş şi Mitoş Micleuşanu pur şi simplu să nu fi ştiut cum să se despartă de babele asasine din romanul lor, care nu e nici thriller până la capăt, dar nici parodie.
Mai sunt şi o serie de romane ce vorbesc despre realitatea şi personajele emblematice ale tranziţiei basarabene. Marea lor bubă e că ar fi fost foarte bune dacă ar fi fost nişte memorii pe faţă şi nu nişte memorii deghizate.
În acelaşi timp, acum câţiva ani, Vlad Grecu a publicat o carte de proză scurtă – Unde-s zeii popoarelor învinse? Cea mai bună nuvelă de acolo e Călăuza. Celelalte texte, din păcate, nu se ridică la nivelul ei. Dar Călăuza face toţi banii. E un text superb despre prietenie şi trădare în timpul unei operaţiuni militare de pe Nistru. Deşi nu e complex, nu e sofisticat, nu are mai multe planuri şi nu are un discurs bivocal, vorba lui Bahtin, e o nuvelă foarte reuşită şi e, nici mai mult, dar nici mai puţin, una dintre cele mai bune proze scrise în ultimii ani în Republica Moldova.
Iată, deci, unde-i îngropat câinele, cu toate că eu nu cred că Vlad Grecu şi-a propus neapărat să scrie o proză mare, ci mai degrabă un text despre prietenii săi ucişi în timpul războiului ruso-moldovenesc din 1992. Dar i-a ieşit o proză foarte bună.
Nu încape îndoială că în următorii ani vor apărea şi marile romane ale literaturii de limba română din Republica Moldova. Nuvela lui Vlad Grecu le anunţă!
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
