Cătălin Josan: “În viaţă uşile se deschid când nici nu te aştepţi”

– Cătălin, te întreb şi eu, ca mai toată lumea care te vede în ultimele săptămâni la Chişinău: ai abandonat Bucureştiul?
– Nu. Pur şi simplu, profit de timpul liber – care s-a dovedit a fi mai mult în această vară – şi stau pe acasă, cu ai mei. Discut cu fratele meu, care e stabilit în străinătate, ies cu prietenii pe care nu i-am întâlnit de mult. O să vină în curând şi sora mea… Aşa că mă bucur de această vacanţă, care îmi face bine înainte de o perioadă care se anunţă foarte agitată. Proiectele sunt multe şi diverse, prioritar fiind lansarea noului single, la sfârşit de iulie.

– Ţi-ai terminat studiile la Chişinău? Ştiu că erai student la Conservator…
– Da, am încheiat încă în 2009. La masterat nu am mai dat, mi-am zis că fac o pauză şi să mă ocup de showbiz. Dar nu am abandonat de tot ideea – pentru un artist, un masterat este la fel de important ca şi pentru orice alt om care vrea să aibă studii superioare complete. Chiar dacă, în Moldova, o diplomă în plus nu te prea ajută la nimic. Dar, în definitiv, nu e vorba de diplomă doar, ci şi de satisfacţia unui lucru bine făcut, a unor cunoştinţe acumulate.

– Ai absolvit la Chişinău din comoditate, din inerţie sau din convingerea că aici şcoala este bună? Ori, poate, motivul e că favorizau profesorii?!
– E-e-e, ba deloc! Unii profesori chiar nu ratau nicio ocazie să mă tachineze: „Uite că şi dl Josan a binevoit să vină, în sfârşit vă văd la faţă!..”. Sigur că aveam absenţe, dar m-am străduit să fiu un student sârguincios. Aşa că am stat cu nasul în carte, fiindcă e greu să faci muzică fără să studiezi. Aici nu merge să copiezi… Am absolvit la Chişinău pentru că aşa s-a întâmplat să fie. Intrasem la Facultatea de Canto Clasic înainte să câştig „Megastarul” în România şi nu m-am mai complicat să schimb facultatea. Mai ales că, pentru a mă transfera în România, trebuia să mai repet un an, să plătesc taxe. Şi încă mă simţeam străin la acel moment acolo, nu ştiam cum mă voi integra. A fost destul de greu, fiindcă trebuia să fac naveta, dar uite că se poate!

– În ce relaţie eşti cu canto clasic acum?
– Una foarte bună, prinde contur şi un album de operă. Ideea e susţinută şi de casa de discuri cu care colaborez. Să fiu cântăreţ de operă a fost visul meu, pe care nu pot şi nici nu vreau să-l abandonez, şi la un moment dat – cine ştie?! – poate chiar voi reuşi! Uşile se deschid când nici nu te aştepţi în viaţă.

– Nu crezi că în mediul acesta academic, de muzică clasică, există o doză de reticenţă faţă de oamenii ca tine, care au „păcătuit” cu muzica uşoară?
– Dacă te referi la invidie, aceasta există peste tot. M-am simţit uneori invidiat pentru că am reuşit mai mult ca alţii într-o perioadă mult mai scurtă de timp. Dar, mă linişteşte faptul că am obţinut totul cu forţele proprii.

– Te-ai întrebat vreodată cum ar fi fost, dacă n-ai fi fost „Megastar”?
– Da, m-am gândit deseori cum s-ar fi aranjat viaţa şi cariera mea, dacă n-aş fi avut curajul să trec Prutul. Nu ştiam pe nimeni acolo, dar mi-am luat inima în dinţi şi… lucrurile au evoluat cu o viteză ameţitoare. M-am mutat în alt oraş, în altă ţară, am scos un album, am semnat un contract cu o casă de discuri importantă. Printre ultimele „piscuri cucerite” aş menţiona piesa „Don’t wanna miss you” care, deşi în România şi Moldova nu prea a prins, în Italia este în topurile muzicale şi a depăşit deja un milion de vizionări pe YouTube. Cred că nicio piesă de-a mea nu a avut un asemenea succes…

– Eu trebuie să recunosc că, dacă n-aş fi văzut clipul, nici n-aş fi zis că această melodie e „made by Cătălin Josan”… Poate că aici ea nu a prins pentru că tu eşti văzut ca un tip serios, eşti invitat la concerte serioase…
– Vreau să cred că reuşesc să combin stilurile şi tendinţele… Şi în România am colaborat cu oameni care fac muzică serioasă şi scriu pentru cântăreţi renumiţi. Eu fac parte din categoria artiştilor care apreciază şi încearcă să readucă moda muzicii de altă dată. De aceea, am inclus în repertoriul meu „Copacul” – o piesă de referinţă pentru estrada românească din anii ’60-’70, compusă de Zsolt Kerestly şi reorchestrată de fiul său. Am cântat-o la serata jubiliară a maestrului Kerestly şi pentru mine a fost o onoare să fiu invitat în acest spectacol, pe care l-am şi încheiat cu „Copacul”. Am modele şi nu-mi este jenă să recunosc aceasta, căci nu poţi construi ceva fără o bază solidă.

– De câte ori, în copilărie, ai vrut să iei ciocanul şi să spargi pianul?
– De nenumărate… Şi numai ciocanul, dar chiar toporul şi drujba. Fiindcă nu-l suportam. Motivul era simplu şi banal – toţi copiii ieşeau la joacă, eu trebuia să exersez. Nu puteam evada, căci aveam un gardian alături – pe tata, care permanent se uita la ceas şi mă trimitea la lecţii. Mă atenţiona că o să-mi trebuiască mai târziu, eu îi reproşam că din mine mare pianist n-o să iasă. Iată însă că tata a avut dreptate. De fapt, tata este cel care – poate forţându-ne, la un moment dat – ne-a ajutat pe toţi trei să ne găsim drumul. „Tentative muzicale” au avut şi fratele, şi sora mea, dar în muzică-profesie am rămas numai eu. Spiritul artistic însă a fost şi este mereu prezent în familia noastră. Îmi amintesc şi azi cu multă bucure de serile de Revelion când mergeam organizat, pe la toţi vecinii şi rudele, cu uratul. Aveam un program bine stabilit: fratele meu cânta la instrumentele populare, sora mea era cu colindele, eu cu urăturile, iar tata era un fel de impresar – el mergea cu capra.

– Sunt concursuri gen „Megastar” o garanţie a viitorului succes?
– Nimeni nu-ţi poate garanta succesul. La mine a fost un caz norocos, pentru care însă am muncit enorm. Numai eu ştiu prin ce chinuri psihologice am trecut – când realizezi că totul e un noroc, că lumea, pur şi simplu, poate să nu te voteze… Aceste concursuri îţi dau o şansă, mai ales dacă n-ai bani ca să scoţi un album ori să filmezi un videoclip, dar de tine depinde dacă valorifici plenar această şansă ulterior. Eu am avut noroc – basarabean şi, totodată, copil fiind – să nu ratez trenul care niciodată nu staţionează prea mult.

– Artiştii basarabeni – cei plecaţi, dar şi cei rămaşi acasă – în ce măsură reuşesc să prindă „trenurile cu noroc”?
– În măsura în care muncesc şi se dedică meseriei, cred eu. Şi este un lucru valabil în toată lumea. Dovadă vie este soprana Valentina Naforniţă, cea care a câştigat ediţia 2011 a prestigiosului concurs muzical BBC Cardiff Singer of the World şi printre ai cărei prieteni mă mândresc să fiu. Am ascultat prestaţia ei la concurs şi am rămas cu gura căscată. E o cântăreaţă care la sigur va ajunge pe cele mai mari scene ale lumii. Am fost şi la Chişinău la câteva concerte sută la sută live şi am realizat, încă o dată, că avem talente incontestabile: Olia Tira, Pasha Parfeni, Alex Calancea Band, Geta Burlacu. Ţin foarte mult la interpretarea live şi, dacă aş avea posibilitatea, i-aş aduce aici pe toţi prietenii mei din România să vadă cum se face muzică la noi!

– Ce trebuie să faci în muzica uşoară, ca să poţi spune că ai dat lovitura?
– Nu există o cheie a succesului. Iar dacă şi există, atunci la sigur ea e una pentru care permanent se schimbă lacătul. Fiindcă şi în muzică există modă, tendinţe, genurile se reinventează, apar artişti noi… Într-un cuvânt, trebuie în permanenţă să te adaptezi climei. Reuşita depinde de idei, de profunzimea gândirii tale, dar şi de echipa care te ajută să-ţi materializezi obiectivele.

– „Eurovision” mai este o prioritate pentru tine? Poate ajungi să reprezinţi Moldova, de vreme ce în România de câţiva ani rămâi pe locul secund?..
– Eu continui să cred în corectitudinea acestui concurs. M-am întristat puţin că nu am reuşit încă să ajung acolo, dar experienţa unei selecţii naţionale „Eurovision” oricum îţi dă un plus de încredere. Cât priveşte ideea de a reprezenta Moldova, aş fi onorat s-o fac. Deocamdată, însă, este doar idee. Vedem ce se întâmplă în acest an… Acum prioritatea nr. 1 este noul meu album. Încă nu ştiu unde va fi lansarea – poate Roma sau poate Bucureşti, poate Chişinău sau… simplu internet – dar vreau să fie o lansare deosebită.

– Noi îţi dorim mult succes şi să nu-ţi scape în viaţă nici un tren!