Ce fel de școală vor rușii din Moldova

publicat în Opinii & Editoriale pe 13 Iunie 2018, 07:38

În contextul ultimelor evoluții politice de la Moscova minoritatea rusă din Moldova devine tot mai agresivă, având, de altfel, toate șansele să redevină ceea ce a fost: un frate mai mare, arogant și privilegiat, o castă elitară cu apucături șovine, neintegrată cultural și lingvistic în spațiul etnic în care s-a pomenit ca urmare a politicii coloniale a patriei de origine.  

Dovadă, activitatea antimoldovenească furibundă a Departamentului Relațiilor Naționale, precum și existența la Chișinău a Asociației Angajaților din Instituțiile Rusești de Învățământ și Știință a Centrului de Cultură Rusă, a Fondului Scrisului și Culturii Slave, precum și a diferitelor comunități rusești. În treacăt fie spus, organizează în fiecare an sărbători cu „pelmeni” și „ceastușki” și la care participă persoane din conducerea de vârf a republicii. Dacă acest ritm de înființare a diferitelor fonduri, asociații și universități rusești se va menține, mâine în Moldova vor exista mai multe asemenea organizații decât în patria-mumă – Rusia. În situația dată s-ar părea că aceasta, cea mai privilegiată minoritate națională, nu ar trebui să aibă motive să se considere lezată în drepturi. Dar, ca să vezi, nu-i chiar așa.

Poporul nostru a spus cândva un mare adevăr despre ruși: dacă-i dai nas lui Ivan, el se suie pe divan… Nu sunt etnopsiholog și nu mă încumet să definesc psihologia națională a rușilor. Cu toate că am simțit pe pielea noastră psihologia fratelui mai mare, precum au simțit-o nu numai basarabenii, dar întreaga Europă și nu numai Europa!

Continuăm să credem că există totuși două feluri de ruși: rușii care trudesc în patria lor și rușii de la periferiile fostului imperiu, care, în ultimii ani, s-au pomenit în țări străine.

Rușii din patria lor, am în vedere nu politicienii agresivi și șovini, merită tot respectul pentru că muncesc pe pământul străbunilor, trăiesc așa cum trăiesc și nu pot da vina pe nimeni pentru situația în care s-au pomenit după atâtea revoluții, războaie civile și restructurări.
E o cu totul altă poveste psihologia rușilor din Moldova. Până mai ieri aceștia erau clasa cea mai privilegiată. Stabiliți, de regulă, în centrele urbane, rușii au beneficiat de locuințe, școli de elită, funcții de conducere bine plătite, dreptul de a dicta și a cere cu pistolul la tâmplă să-i iubești. Aceștia niciodată nu i-au iubit pe aborigeni, le-au inventat porecle, nu le-au învățat limba, i-au deportat și i-au împușcat. Toate astea au fost calificate de către intelectualitatea din Moldova drept genocid etnic.

Cu alte cuvinte, rușii din Moldova s-au comportat cu băștinașii conform statutului lor de colonizatori și acest sindrom astăzi încă nu a dispărut. Dimpotrivă, asistăm la recidivarea bolii în formele ei de manifestare cele mai violente. Astăzi, în contextul general al restaurației comuniste, se dă lupta pentru recuperarea pozițiilor pierdute.

Deoarece în economie au rămas tot ei stăpâni, bătălia se dă acum pentru recucerirea și remonopolizarea „pieței” spirituale și culturale din Moldova.

Acest scop nu este măcar disimulat. Astfel, într-un articol intitulat provocator „Bîti li russkoi șkole russkoi” apărut în gazeta „Kișinevskie novosti” se declară pe față că „unul din scopurile strategice ale asociației („Asociația angajaților din instituțiile rusești de învățământ și știință” – n.n.) este acela de a ajuta tineretul nostru să mențină nivelul social-cultural atins”.

Ca să înțelegem ce înseamnă acest nivel social-cultural, să urmărim logica autorului articolului și să încercăm să răspundem noi la întrebarea formulată magistral: „De ce fel de școală avem nevoie – de o școală rusă ca spirit sau de o școală moldovenească cu limba rusă de instruire?”
Să vedem, așadar, ce înseamnă în mentalitatea rușilor din Moldova o școală „rusă ca spirit”.

Indubitabil, într-o asemenea școală n-ar trebui să se studieze nici limba română (adică așa-zisa limbă moldovenească, pe care ei o numesc „țaranskii iazîk”), nici istoria românilor, o asemenea școală nu trebuie să fie o instituție de formare a cetățenilor Republicii Moldova cu o conștiință națională adecvată, ci una care ar servi exclusiv intereselor politice și naționale a statului rus. Adică așa cum a fost școala noastră până nu demult: școală în care se studia numai istoria Rusiei, plină de cneji, războaie, revoluții și cincinale, iar timpul rezervat studierii limbii ruse depășea cu mult timpul prevăzut pentru studierea limbii naționale. O asemenea școală garantează dăinuirea în continuare a spiritului rusesc, asigură procesul de deznaționalizare și mancurtizare a tineretului.

Ajunși aici, putem răspunde și la o altă întrebare a autorului articolului: „De ce termenul „școală rusească” provoacă o suspiciune bolnăvicioasă din partea funcționarilor de stat?”

Și oare chiar nu știți de ce? Atunci vă spunem noi: școala rusească niciodată n-a educat cetățeni ai Moldovei, ci cetățeni ai Rusiei; absolvenții școlilor rusești niciodată n-au știut limba poporului în sânul căruia trăiesc și totdeauna au fost ostili spiritului național românesc; absolvenții școlilor rusești, care după terminarea facultăților au devenit medici, ingineri, funcționari publici etc. nu pot schimba o vorbă pre limba „fraților” lor mai mici. Dar oare faptul că atunci când s-a declanșat mișcarea de eliberare națională a apărut, la comanda știm noi cui, interfrontul, format aproape sută la sută numai din rusofoni, nu este un argument împotriva „școlii rusești de spirit”?

Dar oare lupta înverșunată a rusofonilor împotriva limbii române, organizarea grevelor împotriva acestei limbi, blocarea liniilor de cale ferată din aceleași motive, războiul declarat școlii române de la Tiraspol etc., etc. nu sunt oare un rod al „școlii rusești de spirit?”

Dar orașele noastre, fiecare în vorbe și sudălmi rusești, pline de literatură pornografică rusească, dar chioșcurile, pline de ziare rusești și, în general, dominația masivă a spiritului rusesc nu explică oare „suspiciunea bolnăvicioasă” a moldovenilor față de termenul „școală rusească”?
În articol e citată următoarea afirmație a profesoarei de la Universitatea de Stat, Tatiana Josan: „Studenții din grupa rusească mă întreabă de ce noi în fiecare an ascultăm una și aceeași la istoria românilor? Și de ce studiem istoria românilor și nu istoria statului nostru, Moldova”?

Nu știm ce cursuri ține la universitate dna Josan, dar dacă un profesor universitar desparte istoria românilor de istoria „statului nostru Moldova”, atunci – două din una: ori acesta e un agramat total, ori a terminat școala rusească din Moldova.

Tot sub semnul „pildurilor” e adus și un gând exprimat de dna Natalia Abakumova, „cercetător științific la Academia de Științe a Moldovei (a Moldovei, rețineți, nu a Rusiei): „Dacă ne vom conforma concepției pe care ne-o impune Ministerul Învățământului, pe cine vom educa noi în această școală amorală, cu o programă orientată, Dumnezeu știe spre ce? Răsfoiți manualele. Sunt pline de imprecizii și stupidități!”
Dacă adevărata istorie a neamului este o stupiditate, nu e stupiditate oare și statul ce întreține o Academie cu asemenea „savanți”?!
Observatorii atenți au remarcat faptul că în ultimul timp în ziarele „Glasul Moldovei”, „Pământ și oameni”, „Moldova suverană” au apărut materiale semnate de persoane anonime și mai puțin anonime, care atacă Ministerul Învățământului pentru păcatul că nu ar fi suficient de consecvent în promovarea marilor adevăruri constituționale.

Nu am niciun motiv să mă angajez în funcția de avocat al Ministerului Învățământului, cu atât mai mult cu cât ministerul în cauză are o armată bună de specialiști, care pot apăra concepția pe care o promovează. Vreau să atrag atenția doar asupra unui moment.

După adoptarea Constituției, cu sau fără voia conducerii Ministerului, cadrele didactice din învățământ au rămas unica redută pe care n-a putut-o cuceri majoritatea parlamentară. Cu toate epurările operate, cu toate presiunile și intimidările la care s-a recurs, cadrele didactice și-au păstrat nepătate numele și statutul. În condițiile dezmățului, sărăciei materiale și ale crizei spirituale, cadrele didactice din Moldova au fost și continuă să rămână de partea adevărului istoric și științific.

Aceasta este meritul de principiu al unui minister, prin care trece astăzi linia frontului în marea bătălie pentru supraviețuirea națională. Greșelile, ezitările și inconsecvențele, care, firește, au existat și mai există, nu trag la cântar în această bătălie.
Și bătălia continuă.

Și atâta timp cât doar ne vom apăra, nu vom avea deplină siguranță că vom ieși învingători.

Fragment din cartea „Ultimul editorial”, 2017
Literatura și arta”
2 mai 1996