Ceauşescu şi Basarabia. Câteva concluzii

publicat în Comentariu pe 1 Iunie 2019, 00:03

Am publicat în această săptămână (luni-joi) o serie de articole despre relaţiile dintre cele două maluri ale Prutului în perioada comunismului, încercând să le surprind printr-o cronologie a evoluţiei relaţiilor dintre Moscova şi Bucureşti în anii 1950-1989. Bineînţeles că, pentru o viziune completă asupra acestei perioade, lipsesc foarte multe documente. La Bucureşti au ieşit la iveală din arhive câteva stenograme, la Chişinău studierea perioadei comuniste şi deschiderea arhivelor abia a început, iar la Moscova se pare că e linişte. Astfel că opiniile exprimate în articolele mele fără pretenţii ştiinţifice (care pot fi regăsite pe pagina web a TIMPULUI - www.timpul.md) nu pot fi decât subiective. Însă pot fi trase câteva concluzii.

În primul rând, sovieticii au lăsat impresia că victoria „democraţiilor populare” în estul Europei şi Tratatul de pace de la Paris din 1947, care consfinţea rapturile teritoriale realizate cu sprijinul lui Hitler, anula orice pretenţii româneşti asupra Basarabiei. Aici trebuie spus că instaurarea regimului comunist de la Bucureşti s-a făcut şi cu sprijinul unor comunişti veniţi din stânga Prutului, iar „subiectul Basarabia” a fost pur şi simplu ocultat atât la nivel oficial, cât şi în spaţiul public.

În al doilea rând, soluţia „comunismului naţional” la care au ajuns comuniştii de la Bucureşti a creat un diferend major cu Uniunea Sovietică şi abia în acest moment a reapărut în discuţie „subiectul Basarabia”. Totuşi, comuniştii români nu au îndrăznit să ridice chestiunea în mod deschis şi au preferat tot felul de mijloace paralele care au iritat şi mai mult Moscova. Faptul că la Bucureşti nu exista voinţă şi îndrăzneală în acest subiect este demonstrat şi de soarta lui Gheorghe Ghimpu, dat pe mâna KGB-ului chiar de către comuniştii de la Bucureşti.

În al treilea rând, trebuie spus că voinţa oamenilor dintre Prut şi Nistru a fost total ignorată - atât de liderii de la Bucureşti, cât şi de cei de la Moscova. Pentru ambele capitale Basarabia a constituit un teren şi prilej de confruntare. Oamenii din Basarabia nu au avut posibilitatea să ia o decizie cu privire la soarta lor. Nici în 1940, nici în 1944. Până şi în 1989, din punctul de vedere al lui Nicolae Ceauşescu, revenirea Basarabiei în graniţele româneşti trebuia să se producă în mod automat pur şi simplu prin anularea Pactului Ribbentrop-Molotov. Că aşa ceva nu era posibil au dovedit-o evenimentele ulterioare. În plus, Ceauşescu nu era cea mai iubită figură la Chişinău, nici măcar la Bucureşti. Presupunând prin absurd că Ceauşescu ar fi întreprins paşi pentru realizarea unirii Basarabiei cu România, este îndoielnic că ar fi avut cel mai mic succes.

Nu în ultimul rând trebuie să subliniez că nu am scris aceste articole cu intenţia de glorificare a lui Nicolae Ceauşescu. Fostul dictator al României rămâne un dictator, însă documentele dovedesc faptul că el se gândea la Basarabia şi nu era un comunist dogmatic înfeudat Moscovei, ba chiar dimpotrivă. Am vrut să subliniez altceva - şi anume, faptul că, în România, Basarabia nu a fost uitată în timpul perioadei comuniste. Că au existat idei şi acţiuni cu referire la oamenii şi pământurile dintre Prut şi Nistru. Că nu a fost o uitare totală, o supunere fără murmur în faţa puterii sovietice. Toate acestea erau destinate eşecului, însă este bine că ele au existat măcar în această formă. La Bucureşti nu s-a luat însă în considerare faptul că sovieticii au avut grijă să modifice Basarabia, să încerce să o mutileze total. Nu au reuşit, asta este cert, iar românii de aici au supravieţuit fără sprijin din afară - sau cu un sprijin minim.
 
ARHIVA TIMPUL
14.01.2011