Nu în Europa sau în America, ci într-o ţară a perfecţiunii, de unde aştepta de mult invitaţia. „N-am familie, nici copii, că port în mine din tinereţe o boală rară, dar Dumnezeu e bun şi-mi dă viaţă”, spunea el. Pe cât de singur, pe atât de liniştit fiind, lui nu i-au purtat pică nici cei mai ticăloşi oameni care l-au cunoscut. Pe el nu puteai să te superi, fiindcă zâmbea. Şi chiar dacă eternu-i zâmbet ascundea o eternă tristeţe, aceasta era atât de curată, încât te umplea de beatitudine. A fost unul dintre cei mai buni jurnalişti din Moldova, dar a rămas în umbră, pentru că n-a căutat onoruri, după care se bat ca nebunii unii colegii de-ai săi mult mai certaţi cu meseria. I-am spus odată că ar fi meritat barem o nominalizare printre cei mai buni jurnalişti ai anului, la care el a râs cu o plăcere sinceră: „La ce m-ar ajuta o deşertăciune de gramotă?”. Cu toate astea, să fi fost eu Mihai Ghimpu, i-aş fi dat „Ordinul Republicii”. Şi el l-ar fi acceptat doar ca să mai aibă un adaos la pensie. Fiind curat la suflet, toţi l-au ştiut întotdeauna cu buzunarul sărac…
Deşi se afla în spital, şi înainte de a pleca era vesel: „Nu vă temeţi, am să ies eu de aici!”. S-a ţinut de cuvânt – a ieşit, duminică, de Ziua Sfintei Cruci, ridicându-se ca un porumbel spre cer. Zbor lin, Ion Enache!
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
