Moldova

Cine mai are nevoie de Transnistria?

Din 2012 are un nou preşedinte, Evgheni Șevciuk, dar identitatea și necesitatea acestei regiuni separatiste sunt repuse în discuție de uciderea unui moldovean.

Mircea Snegur, primul președinte al Moldovei independente, a făcut o greșeală, se spune prin Chișinău. Nu a aruncat în aer în 1992 podul care separă Tighina/Bender de Tiraspol, în Transnistria, regiunea care tocmai făcuse secesiune. Astfel, în timpul războiului care i-a opus timp de 6 luni pe curajoșii moldoveni Armatei a 14-a rusești a generalului Lebedev (aciuată în regiune), Tiraspol și-a câștigat independența. Dincolo de legende, pentru prima dată în 20 de ani de președinție, „tătucul” Igor Smirnov, fără susținerea Moscovei, a pierdut alegerile din decembrie 2011.

Dar se va schimba ceva oare în geopolitica acestei țări imaginare care joacă pe noua tablă geopolitică de șah ruso-germană? Da și nu. Berlinul se vede asemenea unui sol al păcii și cere retragerea trupelor rusești rămase în regiune (1.800 de militari). Moscova, care își dorește liberalizarea regimului de vize pentru ruși, a făcut un gest, Smirnov nemaifiind la putere. Faptul însă că independența țării este un deziderat unanim face ca visul Angelei Merkel să fie aproape imposibil.

Noua conducere a țării dorește același lucru ca Smirnov: împlinirea dorinței exprimate la referendumul din 2006, independența. Diferă doar modalitățile. Pentru Şevciuk, preşedintele partidului „Renașterea”, și noul președinte al republicii separatiste, creșterea economică va duce la recunoașterea țării de către „vecina noastră UE”, mai mult decât prin compromisurile în cadrul formatului 5+2 (Moldova, Transnistria, plus UE, America, Rusia, Ucraina și OSCE). Pentru populație, răspunsul corespunde cu referendumul și nu cu ceea ce își imaginează Occidentul: transnistrenii, săraci (singurele locuri de muncă sunt în industria textilă și de coniac, șomajul printre tineri e de 20%), puțini (adulții sunt la lucru în străinătate, grație celor trei-patru pașapoarte pe care le au – rus, ucrainean, moldovean – iar bunicii rămași acasă cu nepoții nu au nevoie de recunoaștere internațională), au o mare doză de onoare și de bun-simț. Alegerile prezidențiale au fost o sărbătoare, onorată în proporție de 56 %, iar independența este un accesoriu. Patria, „rodina” (în rusă), este singura valoare importantă, că sunt moldofoni sau rusofoni. Cu sau fără independență. Sincer vorbind, nu știu dacă este vorba de spălare de creier sau de convingere patriotică.

Dar Europa ar putea învăța din onestitatea lor. În acest context, este oportun să recunoaştem ceea ce oficialii europeni spun pe ocolite: negocierile folosesc la normalizarea relațiilor între părți. Sprijinită de o ciudată diplomație a fotbalului (întâlnirile pe care fostul preşedinte Smirnov le-a avut în 2011 cu primul ministru din Moldova,Vlad Filat, în tribunele clubului Sherrif, au dus la reluarea traficului feroviar pe ruta Chişinău-Tiraspol-Odessa), formula păcii este astăzi relansată de Germania. O Transnistrie care trece la euro în 2050? O populație care se agită să-şi schimbe ultimele ruble transnistrene? Scenariul ar fi demn de un Dany Boyle. Dacă el şi-a imaginat filmul „Milioane”, de ce nu ar fi posibilă şi varianta Transnistria… Până una-alta, degeaba ne prefacem. Realitatea ne-a depășit din nou: în 1 ianuarie 2012, un pacificator rus a ucis un moldovean care a ignorat așa-zisele frontiere dintre Moldova și Transnistria. Tensiunea este deci palpabilă, Tiraspol ne-a amintit că este mai real decât credem. O colegă de la cotidianul moldovean „Timpul”, Sorina Stefârță, îmi spunea că „putem afirma zilnic, timp de 10 ani, că Transnistria nu există. Atât timp cât trebuie să-mi arăt actele pentru a intra, există”. „Le dictionnaire historique et géopolitique du 20-ème siècle”, coordonat de Serge Cordellier, îi consacră un paragraf: „Transnistria serveşte, între 1941-1943, ca loc de deportare pentru 200.000 de evrei şi 25.000 de țigani pe care regimul Antonescu îi instalează în tabere, fără a-i preda autorităților germane. Mai mult de jumătate vor muri de boală, de frig, de foame. Recucerită de armata sovietică în august 1944, este ataşată din nou Ucrainei, cu excepția a 4.200 de km reuniți cu Moldova sovietică”. Iar dacă ea există, atunci nici ce scria Vasile Ernu, în „Născut în URSS”, nu mai e valabil: „Niciun tren, niciun avion şi niciun drum nu mai duc spre URSS, pentru simplul motiv că Uniunea Sovietică nu mai există”. Pentru vreo câteva decenii de acum încolo, URSS încă mai există. Iar trenul merge şi acolo. 

Autor:Iulia Badea Guéritée
Sursa: 
Presseurop

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *