Cine şi cum îi strică pe politicienii noştri?

Editorialul meu de miercuri, 26 mai – „Comuniştii, interimarul Ghimpu şi primarul Dorin Chirtoacă” – a stârnit un adevărat tsunami în medul liberalilor, toţi „forumiştii” simpatizanţi ai acestui partid aruncându-se nu să comenteze ce am scris eu, dar să mă „combată adânc” şi să-l apere pe primarul Chirtoacă de „atacurile mele murdare”. Este penibil să vezi cum oameni care se declară democraţi, europeni şi adepţi ai libertăţii de exprimare îţi bagă pumnul în gură mai ceva ca bolşevicii lui Voronin. Aceşti oameni admit democraţia, pluralismul de opinii şi libertatea de expresie, dar le admit numai în raport cu alţii, nu şi cu idolii lor politici. Când scrii critic despre adversarii politici ai bossului lor, te declară cel mai talentat şi curajos ziarist de la poalele Carpaţilor, când îndrăzneşti însă să scrii critic despre ai lor – eşti trecut imediat în categoria „vânduţilor” şi „plătiţilor”.

Repet: cei care se pronunţă pentru transparenţă, care cer ca presa să fie cu ochii pe putere, când se ajunge la „Dorinel al nostru” devin cei mai stalinişti şi antidemocraţi cititori. (Citiţi unele „comentarii” de pe forum şi o să vă convingeţi.) Poţi să scrii despre cine vrei ce-ţi trăsneşte prin cap, nu e nicio problemă, ei se simt profund „dezamăgiţi” şi „deranjaţi” doar când e „atins” idolul lor. În mai multe rânduri am avut abordări foarte critice la adresa premierului Filat şi a PLDM, dar şi a liderului PD, Marian Lupu; fanii lui Chirtoacă însă n-au observat aceasta şi continuă refrenul vechi despre aceea că aş fi partizanul PLDM, că aş fi „plătit de Filat” ca să-l „atac” pe Chirtoacă pentru a-i netezi drumul spre primărie… cui credeţi? Exact, ministrului Justiţiei, fiului meu, Alexandru Tănase. Nu voi comenta asemenea stupidităţi şi halucinaţii. Cu adevărat principial mi se pare altceva.

În loc de concluzii

Există la noi o tradiţie balcanico-bizantino-fanariotă de a-i linguşi pe demnitari: când cineva se lansează în politică (şi dă unele speranţe!), imediat în jurul lui apare o haită de adulatori, pupincurişti şi lingători de cizme, care-i cântă osanale şi, pe neobservate, pas cu pas şi picătură cu picătură, îi induc acestuia convingerea că este rupt din stele, că e cel mai frumos dintre zei şi cel mai iubit dintre pământeni, creându-i un scârbos cult al personalităţii ce se va dovedi fatal pentru cariera lui politică. Puţini rezistă acestor tehnici şi, la un moment dat, victima adulatorilor crede că într-adevăr e genial, că nu poate greşi şi e infailibil ca Buddha şi că, în general – ierte-mi-se expresia ţărănească – e fătat de mă-sa pe scările preşedinţiei. Din acest moment, politicianul devine păpuşa anturajului. Această metamorfoză se observă de departe: păpuşa începe a călca altfel, te priveşte plictisită, asuprită parcă de propria sa măreţie şi genialitate, se uită la tine cu un dispreţ… rafinat, nu mai ţine cont de opinia nimănui şi orice observaţie critică a presei e calificată drept „atac murdar”. Într-un cuvânt, se crede singurul şi unicul reprezentant plenipotenţiar al naţiuni… Tu, muritorul de rând care l-ai votat, eşti o gâză, o nenorocită insectă, o efemeridă care ai avut fericirea de a fi câteva clipe contemporan cu dânsul. În 20 de ani am pierdut din această cauză câţiva politicieni foarte talentaţi, care, sub influenţa anturajului, au început să se creadă Napoleoni.

Haitele de adulatori adulmecă victima, o studiază, ştiu cum să i se bage sub piele şi să o convingă că doar ei îi sunt utili şi-i vor binele. Un caracter puternic le dă un şut în fund acestor „binevoitori” şi nu este deranjat de reacţiile critice din presă. De cele mai multe ori, însă, se întâmplă altfel…

Cunoscând binişor culisele politicii moldovene de la 1990 încoace, m-am convins că cea mai simplă şi eficientă metodă de a-l discredita pe un politician şi de a-l scoate pe linie moartă este să-l lauzi atunci când nu merită şi să nu-l critici atunci când merită. „Curajoşii apărători” ai lui Chirtoacă asta şi fac: nu numai că ei n-au curajul să recunoască adevărul, dar încearcă să închidă gura celor care au acest curaj. O „contribuţie” considerabilă la crearea cultului personalităţii unui politician o au şi alegătorii, inclusiv unii cititori de-ai noştri. Îmi amintesc cum era atacat Vlad Filat pentru votul său din „4 aprilie”. Când a fost scoasă sârma ghimpată de la Prut, acei care cândva îl atacau, acum îl declarau „haiducul neamului”. În unele „comentarii” de pe forum am identificat stilul de gândire al foştilor roşchişti care dădeau foc ziarului TIMPUL în Piaţa Marii Adunări Naţionale pentru „crima” că „Tănase îl critică pe Roşca” şi întreabă „cine l-a ascuns pe Cubreacov?”. Acum aceştia au trecut la Chirtoacă şi-şi continuă „opera”. Aceşti fani ai lui Chirtoacă (ai PL) nu vor să observe un lucru: toate sondajele de ultimă oră acreditează PL cu doar… opt la sută – acestea sunt acele „blestemate” opt procente în care încremenise PPCD-ul. Înseamnă că ceva nu e în regulă…

…Iar ca să fie în regulă, politicienii, toţi fără excepţie, trebuie să simtă ochiul nostru de veghe – al presei, dar şi al electoratului. Să nu facem din ei idoli, căci până la urmă idolii se răzbună tot pe noi. Într-un cuvânt, „filozofia” e simplă: cei care îi vor binele unui politician, îl vor critica atunci când acesta calcă în străchini şi o ia razna. Iată de ce, am convingerea că acei care-l adulează pe Dorin Chirtoacă nu-i vor binele. Dimpotrivă. Concluzia e una: dacă, într-adevăr, dorim democraţie, libertate, presă liberă ş.a.m.d., trebuie să renunţăm la păguboasa industrie naţională de fabricare a chipurilor cioplite. În rest, le doresc forumiştilor, criticilor mei, multă inspiraţie, capacitate de muncă, un mai mare respect faţă de sintaxa şi ortografia limbii române şi ţin să-i asigur că nu-i voi dezamăgi nici în continuare cu scrisul meu.