Cine suntem

(Continuare din numărul de vineri, 21 mai)

…Mai târziu, peste sute de ani, undeva în America de Nord, un şef de trib indian, aflat în fruntea alor săi, înarmaţi cu arcuri şi săgeţi, adunaţi să-şi apere ţara cotropită, privea dincolo de miile de soldaţi colonialişti înarmaţi cu puşti şi tunuri, spunând: „Ce zi frumoasă de murit este astăzi!”. După masacru, s-au scris şi se scriu mii de tomuri despre identitatea indienilor. Şi unul şi celălalt, şi domnitorul Mircea şi indianul american, anulează agresivitatea şi puterea vizibilă a istoriei printr-o atitudine neaşteptată: o împăcare cu moartea, dar nu ca fatalism, ci ca trecere în nemurire.

Instinctul de conservare biologică este anulat cu un firesc incredibil. Adversarul se aştepta la frica, disperarea şi groaza celui strivit de forţa vizibilă a sa. Şi, brusc, se întâlneşte cu o seninătate dincolo de curaj. Am putea spune că substanţa neamului este formată din privirea calmă a eternităţii, contemplând istoria.

Întorcându-ne la confruntarea dintre Baiazid şi Mircea, să reamintim că acesta din urmă îi opune inamicului său nu numai seninătatea dincolo de marginile firii, ci şi o confruntare atipică pentru fiara istorică:

N-avem oşti, dar iubirea de moşie e un zid,
Care nu se înspăimântă de-a ta faimă, Baiazid.

Va fi fost, probabil, pentru prima oară când sultanul, obişnuit să-ngenuncheze lumea cu sabia, era provocat la un alt fel de confruntare. Pe harta lumii cotropite de el a văzut şi a întâlnit numai spaimă şi groază concretă, fizică. Acum i se propune să lupte cu o imponderabilă – iubirea de moşie –, care nu are teamă, i se propune să lupte nu cu o armă, ci cu o stare de spirit.
Alexandru Dragomir aminteşte numai un singur răspuns dat lui Baiazid de Mircea:

…tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul,
Mi-e prieten numai mie, iar ţie duşman ţi-este.
Duşmănit vei fi de toate, fără a prinde chiar de veste.

Este aceasta, poate, cea mai frumoasă definire a neamului, coborât în mişcarea istorică: ACATISTOS – mişcare! Fiinţa neamului în mişcare către Dumnezeu. Fiinţa neamului iese din virtualitate în concretul istoric, dar invizibil, într-un tot imponderabil, pe care fiara istorică nu poate să-l adulmece: râul, ramul, / mi-e prieten numai mie.
Este o alianţă fără precedent, venită din senin şi marcată de prietenie.
Alexandru Dragomir îşi încheie demersul fenomenologic arătând că naţiunea, făcută din timp, este o forţă uriaşă; dar, fiind proiectată în timp, va cunoaşte, vrând nevrând, precaritatea pe care o presupune acesta.

Aici trebuie făcută distincţia, cred eu, dintre fiinţialitatea ontologică a naţiunii şi cea a neamului.
Căci naţiunea, fiind făcută din timp şi în timp, îşi are prezenţa ei limitată istoric. Dar, ceasul bate, timpul trece, vremea stă şi vremuieşte, spune poporul român. Prin urmare, în vreme ce naţiunea, ca un construct, este fiică a timpului, neamul este copil al vremii care vremuieşte.
„Timpul mort şi-ntinde trupul şi se aşterne-n veşnicie”, spune tot Eminescu. Aşternut în veşnicie este neamul, ca chip al lui Dumnezeu în lume. Undeva, Alexandru Dragomir intuieşte diferenţa, dar nu o creditează specificând-o, atunci când arată că: „Moise îi duce pe evrei spre Ţara Făgăduinţei, teritoriul care aparent lipseşte; există, de fapt, sub forma făgăduinţei, ceea ce nu i-a împiedicat pe evrei să devină un popor, şi încă, unul foarte puternic”.

Când tancurile sovietice au invadat şi distrus naţiunea română, neamul s-a retras în munţi, în sufletele partizanilor, în actul mărturisitor şi în atitudinea martirică din închisori, în lacrima ascunsă a celor rămaşi în „libertate”, în opoziţia surdă din inima fiecărui român. Acolo era ţara. Şi, dacă naţiunea este făcută din timp, ea are nevoie de spaţiu, ca manifestare. Neamul, în schimb, are nevoie de spaţiu sufletesc. Acest spaţiu sufletesc este locul unde Dumnezeu a sădit neamul. Astăzi, mai mult ca oricând, se atentează la acest ultim refugiu al omului, ca să fie distrus.

Nicio teroare istorică n-a reuşit să schimbe omul pe dinăuntru. L-a schingiuit, l-a torturat, l-a omorât, l-a forţat să se lepede de credinţă, dar n-a urmărit, cu perversitate criminală, ani de zile, să modifice şi să distrugă sufletul.
Tancurile sovietice ne-au ocupat ţara, comunismul a vrut să ne invadeze şi să ne mutileze sufletul. Astăzi, pericolul dispariţiei neamului este mai mare ca oricând; căci astăzi se anesteziază suflete, nu se mai chinuie; se adorm, nu se mai torturează; se cumpără, nu se mai vând; se încurajează spre nicăieri, nu mai sunt silite să se dezică. Iar în inimile schilodite, neamul nu va mai avea ţara.

Ţara neamului este inima neîntinată ce priveşte spre Dumnezeu. „Numai întoarcerea noastră către trecut ne dă forţa faptelor de azi” (Nicolae Iorga).

Şi în sensul acesta putem spune că identitatea înseamnă şi memoria inimii, nu memorie resentimentară, ci ceea ce inima nu ne-a lăsat să dăm uitării.

Îngerii căzuţi îi cer lui Dumnezeu golul total, uitarea, dar Dumnezeu nu admite golul, spune părintele Ghelasie de la Frăsinei. Şi tot el adaugă: „Păcatul aduce tocmai golul de Memorie, cu pierderea IDENTITĂŢII, până la somnul-întunericul, zis moarte. Pierderea MEMORIEI se mai asociază cu iadul. Iadul este înfricoşătorul coşmar al memoriilor ce nu se pot şterge, ce reapar în golul de Memorie. Coşmarul cel mai adânc este chinul reamintirii numelui propriu”.

Tocmai de aceea se fac astăzi atâtea eforturi pentru a se crea golul de Memorie, căci aducerea aminte ar crea, celor care au acţionat criminal asupra propriului neam, chinul reamintirii numelui propriu. Viaţa tristă de azi ne face să stăruim în amărăciune, dar să nu ne lăsăm biruiţi de ea, pentru că „rădăcinile amărăciunii duc la pierderea Memoriei”, spune Sfântul Apostol Pavel.
A nu te întoarce cu toată fiinţa la memoria neamului înseamnă a prelungi zodia păcatului, în care ne aflăm, a cărui pedeapsă va fi uitarea de sine, sau neantul, moartea de viu.

Antrenamentul de uitare la care este supus poporul român, astăzi, face ca gândirea şi inima să se rotească pe loc şi, din această rotire în gol, paradoxal, o dată cu trecutul, dispare şi viitorul. El, omul de azi, pedalează zadarnic într-un prezent continuu. A locui cu fiinţa doar într-o dimensiune a timpului – şi aceea distorsionată – înseamnă moartea lentă, dar sigură, a identităţii. O autoizolare în prezentul total ar fi, pentru noi, o sinucidere fără precedent în istoria lumii. Această izolare în azi, în acum, este creată prin accelerare continuă. O umanitate biciuită de prezent, în viteza asta continuă, stă cu capul în pământ. Nu-l va mai ridica niciodată spre stele. Puşcăria prezentului utilitarist fiind celula cea nouă a deţinutului de azi.

„Viitorul, umbra”, spunea Mihai Eminescu; această umbră a viitorului este creată de poziţia noastră din prezent, iar poziţia noastră în prezent devine vertical-bipedă numai dacă privim în trecut şi ni-l asumăm. Hegel spune că poziţia bipedă este poziţia spiritului divin. Ca să recâştigăm această poziţie, trebuie să ne recuperăm fiinţial, cinstit şi curajos trecutul.

Dar a gândi astăzi că MEMORIA este forţa fundamentală a prezentului şi a viitorului pare o absurditate, într-o lume ce trăieşte paradigmatic clipa.

Obiecţia adusă de Descartes ideii atracţiei la distanţă a corpurilor grele se exprimă astfel: „Cum ar putea o planetă, A, să cunoască prezenţa unei planete B decât printr-o transmitere de informaţie, care ţine de ocultism, şi nu de o ştiinţă raţională?”. Parafrazând, am putea spune: cum ar putea un eveniment, petrecut acum câteva sute de ani în inima unui popor, să marcheze esenţial reacţia lui de azi?
Şi totuşi, gravitaţia există! Căci memoria asta înseamnă: atracţia de la distanţă. Iar un neam fără gravitaţia memoriei este sortit pieirii!
Hristos ne-a dăruit această minune, căci înălţarea sa nu a fost sinonimă cu dispariţia lui din lume; Liturghia fiind o astfel de reactualizare în prezent, memoria ca viaţă-amintire, nu ca simplă amintire. Cămaşa lui Hristos, pusă în fiecare Duminică la biserică, te dezmărgineşte de prezentul minor şi-ţi redă respiraţia prezentă, acum şi aici, a integralităţii tale. Haina memoriei actualizate te reface ca om. Căci recursul la memoria neamului nu creează o vale a plângerii continue, un paseism al fricii de prezent, ci îl ridică pe om din mâlul mediocrităţii la demnitatea autenticului, anulând frica de moarte şi înlocuind firesc progresul umanităţii cu desăvârşirea fiinţei.

Memoria – ca un coeficient de putere şi nu ca refugiu al slăbiciunii! Memoria – ca demnitate şi nu ca frică a mărturisirii! Memoria – ca viaţă vie şi nu ca trecut mort! Memoria – ca un permanent duh al neliniştii pentru cei ce au greşit şi ca o veşnică cămaşă a pocăinţei lor în faţa lui Dumnezeu! Memoria – ca re-îndrăgostire de poporul român, ca eliberarea noastră din iadul uitării şi ca reîntrupare a neamului întru Hristos!
Aşa să ne ajute Dumnezeu!

(Preluat din cartea „Cine suntem”)

(Continuare în numărul următor)