Şi atunci, se intreabă autorul, de ce să strângă in cutiuţe şi sertăraşe ambalaje de portocale sau prezervative? Sau, cum au făcut alţii, spre amuzament, de ce să reunească ideile primite, locurile comune sau prostia? De ce să nu adune, in năvodul unei singure cărţi, imposturile lumii? Nu pe cele de toată mâna, şotiile, fleacurile şi cacealmalele ocazionale, ci pe cele mai gogonate, pe acelea care au făcut istoria să derapeze şi care au suscitat observatorilor un sentiment confuz, in care se amestecă groaza şi stupoarea, furia şi admiraţia.
Impostura (din latinescul "imponere", a inşela) cunoaşte patru genuri majore şi o multitudine de nuanţe (inşelăciunea simplă, făcută să prezinte o ficţiune drept fapt real, inşelăciunea menită să denunţe a altă inşelăciune, mistificarea benignă, ticluită ca să stârnească zâmbete, calomnia, deraierea la limita patologicului etc.) pe care Rouvillois incearcă să le ilustreze prin circa o sută de exemple, de la Claude des Armoises, care s-a dat drept Jeanne d’Arc (după ce aceasta fusese arsă pe rug), până la Mathurin Bruneau, care a reuşit să-şi convingă contemporanii că este Ludovic al XVII-lea.
Unele sunt de-a dreptul hilare, altele patetice, unele pline de ură, altele sâcâitoare, iar eroii lor sunt fie falsificatori de geniu, fie escroci subtili, fie şarlatani veroşi, fie pretendenţi improbabili, fie savanţi dubioşi.
Florilegiul se deschide cu un capitol dedicat unei uriaşe mistificări datând din anul 1925, care il are ca protagonist tocmai pe un astfel om de ştiinţă: Paul Kamerrer, un biolog socialist vienez. Dorind să demonstreze adaptabilitatea speciilor şi forţa genelor, acesta a făcut un studiu "strălucit", in urma căruia a ajuns să fie considerat până şi in Statele Unite, un "Darwin al secolului XX". El a pornit de la ideea că broscoii de apă au pe lăbuţe nişte pernuţe nupţiale, sau perii copulatorii, cu care işi ţin aleasa ca să nu fugă in timpul actului sexual. Pe de altă parte, broscoii de pământ ("les crapauds accoucheurs") nu prezintă această particularitate, pentru că, pe sol ferm, doamna broască nu are cum să fugă "pretinzând că suferă de migrenă".
Prin urmare, Kamerrer a pus cuplurile din această ultimă categorie să se imperecheze in mediu acvatic. Evident, broscanilor le-au apărut pernuţele nupţiale, pe care apoi, conştiincios, le-au transmis şi progeniturilor lor. Iată, confirmată, teoria progresului! Delir mondial, genetica se afla in faţa unui salt fără precedent! Sovieticii sunt in extaz, iar Miciurin işi freacă mânuţele (lipsite de perii copulatorii). Aşa se poate naşte Omul Nou şi aşa se poate modifica societatea! In 1926, insă, un cercetător american, G.K. Noble, vine la Viena ca să vadă minunea. După investigaţii metodice, descoperă că dl Kamerrer injectase cerneală in lăbuţele broaştelor. După ce a fost demascat, savantul vienez şi-a tras un glonţ in cap. Concluzia lui Rouvillois: "Incă o victimă a ştiinţei capitaliste!" Sigur, totul, aşa cum e povestit, pare de un haz nebun. Nu trebuie inţeles insă că Rouvillois minimalizează efectele imposturii sau că ii consideră pe impostori nişte simpli clovni, nişte chicoteli ale istoriei. Atât doar că, după ce ii dă in vileag, nu se poate stăpâni să nu-i ia peste picior.
P.S.: Şi pentru că veni vorba despre impostură… Intr-un recent număr din Le Figaro littéraire in care, coincidenţă, in pagina a 5-a, este făcută o scurtă recenzie a volumului amintit, editorialul de pagina 1, dedicat acum lui Dominique Noguez, este semnat, ca de obicei, de Yann Moix. O voce cu autoritate, un condei sclipitor, pe care am avut in numeroase rânduri plăcerea să-l laud, fără rezerve, şi să-l citez cu delicii. Este romancier, nu numai jurnalist, este un scriitor cu simţul nuanţelor şi al valorii, ale cărui cronici literare au vibraţia şi revărsările asociative ale eseului şi comunică o rară libertate a cugetului. In textul cu pricina, vrând să-l inalţe pe Noguez şi să-i lustruiască piedestalul (la poalele căruia aş depune oricând o floare), Moix foloseşte figura contrastului. Oaia neagră? Emil Cioran.
Dar iată textul: "Cioran mi se pare insuportabil. El ar trebui denunţat ca reprezentând una dintre cele mai crase imposturi ale literaturii secolului XX, care a cunoscut falsa glorie a lui Malraux şi nulitatea beckettiană." Pentru intâia oară de când il citesc, faţa lui Moix, de luptător de K1, mi se pare că se potriveşte cu felul in care işi dă cu părerea (sau in care dă cu parul). Cum acel "ar trebui denunţat" ascunde promisiunea unei demonstraţii, aştept cu sufletul la gură. Până atunci, insă, mergând pe formula aceluiaşi contrast, nu pot să nu mă uit, precum curca-n lemne, la genialităţile nogueziene pescuite de Moix: "Marile cărţi sunt cărţi fără nume", "Ne naştem printre lacrimi, ar trebui să ne naştem intr-un râs nebun". Una din două: ori a imbătrânit Noguez, ori Moix nu a vrut decât să-l injure pe Cioran, iar restul sunt citate de umplut pagina…
Sursa: ZF
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
