Astăzi 21 Septembrie 2018, Vineri - Ultima actualizare la ora 13:10
Abonamente

Actualitate 24 Ianuarie 2018, ora 08:26

„Comoditatea parazitului: unii oameni se simt foarte comod în această lume și nu doresc ca ea să se schimbe”

Marime Font

Interviu cu profesorul și doctorul în pedagogie Vlad Pâslaru 

- Dle profesor Pâslaru, se știe că pedagogii și scriitorii sunt deosebit de sensibil legați de copilărie. Dvs. unde v-ați petrecut acea perioadă a vieții, care, vorba lui Ion Creangă, este singura veselă și nevinovată?

- Mai mult pe câmpurile colhozului Kirov - peste săptămână, iar duminicile - prin văile, râpile, Pădurea Împărătească și crângurile satului, și vara întreagă - pe malul Nistrului, la scăldat. Dar cel mai mult mi-a plăcut școala. Am avut noroc de un învățător la clasele primare talentat, blând și exigent, Diomid Onici, pe care-l iubeau toți elevii, ca pe un tată. A fost învățătorul la lecțiile căruia cartea era o adevărată plăcere. Uneori nici la pauză nu ne venea să ieșim, deși pe atunci nu se știa de metode active și interactive.

„Atunci l-am întâlnit și pe Costică Tănase, el fiindu-mi vecin de pat”

- Vă mai amintiți cum ați mers în clasa întâi?

- Într-o zi, spre seară, mama m-a chemat de la joacă, zicându-mi: „Hai să te pregătești, că mâine trebuie să mergi la școală”. Știam de la educatoarea de la grădiniță, că la toamnă merg la școală, dar pentru un copil de șapte ani toamna e ceva abstract. Mama a adus din casă o bucată de pânză pentru șervete, albă, în pătrățele, din care a croit o traistă, apoi a cusut-o cu ață albă în două, ca să țină bine. Între timp îmi spunea să mă port frumos la școală și să învăț bine, ca frații mei mai mari, și să n-o dau de rușine. A doua zi dimineață m-a dus la școală, unde m-a luat în primire un bărbat tânăr, înalt, în haine de soldat, care mi-a dat un caiet și un creion simplu de culoare galbenă. Eram mic de statură și m-a așezat în prima bancă, cu vecinul și tovarășul meu de joacă Iacob Andrușca, dar apoi am fost mutat cu o fetiță, Olga Andrușca, ca să fim mai cuminți. Nu mi-a plăcut schimbarea, dar pe atunci copiii nu-i contraziceau pe adulți, cu atât mai puțin pe străini. În scurt timp, caietul meu s-a umplut cu note de cinci, scrise apăsat cu creionul roșu. Cred că am fost și cuminte, nu țin minte să fi fost pedepsit vreodată pentru purtare rea, ca să stau în picioare în fața clasei sau în ungher, sau - doamne ferește! - să-i spun lui tata să vină la școală! Când am ajuns în clasele mari, un coleg mi-a spus că am fost bătăuș, că l-aș fi „rezolvat” chiar pe el. Posibil, căci acasă nu mă lăsam umilit de glumele cam deșănțate ale celor mai mari, care aveau prețioasa misiune „să mă învețe greutățile”. Al doilea pedagog, cel care mi-a creat destinul, a fost profesorul de literatură Ion Dombrov, căruia îi datorez faptul că i-a convins pe părinți mei să-mi permită să fac școala medie în satul vecin, Tudora, precum și că a descoperit în mine aptitudini pentru literatură și pedagogie.

- Ce a însemnat pentru dvs. studenția? Formare profesională, o perioadă romantică sau... și una, și alta?

- A fost cea mai flămândă, dar și unică perioadă din viață, când m-am simțit cu adevărat liber, căci, deși eram obligați să citim munți de literatură de îndoctrinare, spiritul adevărului, care ne este congenital, ne ajuta să distingem falsul de adevăr și urâtul ideologic de frumosul adevărurilor veșnice aduse de acasă. Atunci l-am întâlnit și pe Costică Tănase, el fiindu-mi vecin de pat în toți anii studenției și rival la declamat poezii din Eminescu, Coșbuc și Goga. Împreună i-am descoperit pe Grigore Vieru (apăruse Numele tău), Nicolae Esinencu, Dumitru Matcovschi și chiar pe Ion Bolduma (Niciodată/ Tot e-o veșnicie/ Un cârd de vreme, sterp/ Ca un nimic...). Spun că ne-am simțit liberi, căci am fost responsabili întru totul de destinul pe care ni-l zideam, fără patos, ci gospodărește, zi de zi, prin lecturi, discuții, glume și muzică. Odată, știind colegii că am absolvit școala cu medalie de aur, mi-au cerut s-o aduc la cămin, ca s-o vadă și ei. Am adus-o după prima vacanță și glumele au curs gârlă: „Hai să i-o furăm când va dormi, s-o vindem și să ne facem un adaus la bursă! Asta e soluția: ca să „nu murim de foame”. Iar cei mai buni profesori ai noștri - norocul cu care ne-a bătut Dumnezeu -, au fost Mătcaș și Melnic - cei mai competenți și verticali oamenii care ne-au iubit și ne-au respectat, spre deosebire de mulți alții, pentru care eram doar obiecte ale educației, nu și subiecții ei.

„Satul nu reprezenta pentru mine un exil”

- Cum ați ajuns pedagog și literat?

- În plan profesional, îmi stabilisem încă din clasa X trei obiective foarte clare: dreptul, istoria și filologia. Cu Facultatea de Drept n-a ieșit nimic, pentru că acolo se cereau doi ani de experiență de muncă. La Istorie m-au reformat la admitere, în 1966, pe motiv că aveam hipertensiune. Probabil era din cauza emoțiilor pe care le trăiam la admitere, deși presupun că atunci apăreau primele elemente de corupție în zona noastră. După un an de activitate ca profesor de fizică și matematică la școala din satul Popeasca, am mers la Facultatea de Filologie a reînființatului Institut Pedagogic Ion Creangă. Chiar dacă studenții de la Universitatea de Stat se considerau a fi mai buni și primeau bursă mai mare, să știți că nu regret alegerea pe care am făcut-o la sugestia profesorului meu de literatură Ion Dombrov. Să regrete cei de la Creangă, care m-au lăsat să fac carieră științifică și didactică în alte instituții. Nu regret nici faptul că am fost eliminat din profesie, în 2011, de către doi impostori de la Institutul de Științe ale Educației. Să regrete ei, fiindcă astfel au devenit subiecți negativi ai istoriei pedagogiei din Republica Moldova.



- V-ați dorit vreodată să fiți om de știință?

- Mi-am propus acest lucru de prin clasa a opta, când dirigintele nostru, profesorul de matematici Petracovschi, și-a permis o notă lirică, încurajându-ne că vom ajunge agronomi, învățători, ingineri, dar cineva ar putea să ajungă chiar și savant! Atunci, fiind eu eminentul clasei, mi-am zis că m-a avut în vedere pe mine, când a rostit cuvântul savant... Și dintr-odată am crezut cu toată ființa în această previziune și am urmat-o metodic, uneori cu o credință nerealistă. Institutul Pedagogic Ion Creangă n-avea aspirantură, adică aici nu puteam face studii doctorale și am plecat să fiu învățător în satul Antonești din raionul meu. Am fost primit bine, chiar foarte bine, și de elevi, și de învățători, iar traiul plin de incomodități îmi era atât de familiar, încât m-am simțit mai bine ca la oraș, unde locuisem doar 40 de luni. Satul nu reprezenta pentru mine un exil. Îi mărturiseam soției mele că, să fi existat un institut de cercetare în satul meu, aș fi rămas acolo și nu m-aș mai fi întors la oraș niciodată.

„Credeți că există o meserie mai frumoasă decât cea de profesor de limbă și literatură?”

- Și cum ați ajuns în domeniul cercetării pedagogice?

- În școli, eram considerat un profesor bun, dar sufletul îmi tânjea după cercetare, care-mi plăcea mai mult decât activitatea didactică. Deși anii treceau, nu mi-am pierdut niciodată speranța că, într-o bună zi, unul dintre cei doi profesori de la facultate, Mătcaș sau Melnic, mă va invita la catedră. S-a întâmplat însă altfel. Peste patru ani după absolvirea facultății, am fost invitat pe post de cercetător la Institutul de Cercetări Științifice în domeniul Pedagogiei, la specialitatea Metodica literaturii. Când am primit primul titlu științific, mi-am pus scopul să-l obțin pe al doilea - cel de doctor habilitat, profesor universitar. Îmi plăcea filozofia și mă bucur că i-am depășit limitele epistemice, avansând la conceptele de educație lingvistică, literară și didactică a artei, întemeiate riguros pe principiile cunoașterii, creației și receptării. Am avut norocul să fac studii doctorale poate că la cel mai progresist pe atunci institut de cercetare pedagogică din URSS - Institutul de Educație Artistică al Academiei de Științe Pedagogice, unde am susținut prima teză de doctorat. Apoi am elaborat teoria educației literar-artistice și am întemeiat școala științifică Educația literar-artistică. Pot spune că mai mult institutul m-a ales pe mine, decât eu pe el, întrucât intențiile mele erau altele, dar se vede că destinul așa a decis. Deși peste tot domina atunci doctrina comunistă, la acel institut am găsit oameni liberali, cu idei progresiste.

- În ultimă instanță, sunteți pe deplin mulțumit că ați făcut alegerea cea bună?

- Credeți că există o meserie mai frumoasă decât cea de profesor de limbă și literatură, prin care educabilul poate obține o formare mai deplină decât la orice altă disciplină școlară? Pe mine destinul m-a ales. Și-apoi, la vârsta mea, ajungi să înțelegi că de fapt ai fost născut pentru o anumită activitate, care te va crea în propria ta ființă, după cum spunea Constantin Noica. Adică vei deveni anume ceea ce ai fost programat congenital să fii. Acesta e și secretul cel mai mare al pedagogiei - să-l ajuți pe educabil să atingă ceea ce poate deveni la cel mai înalt nivel posibil, pentru el, de desăvârșire.

„Educația națională nu exclude educația universală”

- De ce insistați atât de mult, în cărțile și articolele dvs., pe ideea educației naționale? Acum, când europenizarea și globalizarea șterge tot mai mult granițele etnicității, ce rost are să pledați pentru o educație națională?

- Omul, ca ființă biologică, este parte indispensabilă a unui neam-popor-națiune. În această calitate, el este o ființă comunitară. În același timp, omul este unica ființă care nu face parte dintr-un lanț trofic. Ca ființă, deci, este singulară, unicitatea sa fiind dată de dumnezeire. Iar ca ființă îndumnezeită, omul, spre deosebire de celelalte ființe, își depășește condiția de individ, avansând în cea de personalitate, adică în cea de ființă culturală. Creând valori inexistente în natură, cosmos și univers, omul însuși devine o astfel de ființă, iar valorile culturale nu pot fi validate decât de comunitatea din care face parte. Așa se explică și sentința lui Kant, care răspunde la această întrebare prin enunțul: Omul devine om doar prin educație. Omul nu poate exista altfel decât ca parte a unei comunități de oameni constituite genetic, iar educația sa nu poate fi altfel decât educație națională. Educația națională însă nu exclude educația universală.

- Care ar fi cele trei-patru valori mai importante, care pot fi regăsite în majoritatea lucrărilor dvs.?

- Teoria educației literar-artistice, conceptele școală națională, educație lingvistică, didactica artei, principiul pozitiv al educației și principiul unității identității și toleranței. Toate sunt recunoscute și aplicate pe plan național în întregul spațiu românesc și pe plan mondial. Vedeți, de exemplu, volumul Principiul pozitiv al educației, care se găsește și în Biblioteca Congresului American, iar cartea în care este expus conceptul de didactică a artei este achiziționată de zeci de universități din lume. Aceasta mi-i zestrea și testamentul cultural.


„Dacă produci idei, acestea vor provoca schimbarea lumii existente”

- Sunteți și poet. Poezia dvs. este și ea o formă de revoltă socială?

- Nu sunt un poet tribun. Nici nu mă consider poet, deși am scos două plachete de versuri. Sunt un om obișnuit, care uneori mai scrie și poezii, această calitate fiindu-mi însuflețită de studiile filologice și artistice pe care le-am făcut. Nu fac decât să transpun în texte unele stări de poezie, pe care le trăiește fiecare om.

- Aveți și dvs. dușmani?

- În pomul care rodește se aruncă (și) cu pietre. Dacă produci idei, acestea neapărat vor provoca schimbarea lumii existente. Unii oameni însă se simt foarte comod în această lume - e comoditatea parazitului - și nu doresc ca ea să se schimbe, împotrivindu-se inclusiv prin încercarea de a lichida subiecții schimbării. Așa se nasc dușmanii. Ai mei mi-au provocat o boală ulceroasă, două hemoragii interne și două infarcte... Dar am rezistat și mai rezist.

- Cum ați dori să vă fie pedepsiți dușmanii?

- Ei deja sunt pedepsiți prin faptul că au intrat în istorie ca personaje negative...

- Sunteți un om desăvârșit sau doar împlinit?

- Cum aș putea fi desăvârșit, dacă încă mai trăiesc? Și nici împlinirea nu mă încununează atâta timp cât mai citesc, studiez, scriu, lupt.

„Este o erezie să afirmi că a doua oară ți-ai trăi viața la fel”

- Ați avut de trăit îndoieli, nereușite, nemulțumiri?

- Ca fiecare om, am îndoieli cu privire la unele decizii. Cât privește marile nereușite, am doar una. Și anume că nu voi reuși niciodată să-mi imaginez pedepse pe potriva faptelor comise în raport cu mine de către cei care mi-au provocat stări de sănătate cu risc fatal. Viața nu ni se dă de către cei care vor să ne-o ia. În viața fiecărui om lucrează întregul șir de muritori din nesfârșitul arbore genealogic, îndumnezeit de principiile existenței umane. De aceea orice nedreptate față de un om este pedepsită prin revenirea în echilibru a energiilor lumii.

- Dacă s-ar întâmpla o minune și ați avea posibilitatea de a trăi viața de la început, ce ați face? Am auzit de mai multe ori același răspuns la această întrebare: „Aș trăi-o la fel”...

- Este o erezie să afirmi că a doua oară ți-ai trăi viața la fel. Creștinismul ne îndeamnă să ne înțelegem propria viață ca posibilitate dăruită de desăvârșire. Dacă ți se dă încă o viață, trebuie să o trăiești altfel, de pe culmile desăvârșirii tale, năzuind la o desăvârșire și mai mare.

- Lumea vă cunoaște și ca un „gânditor revoltat”, vorba profesorului Anton Ilica din Arad. Ce vă supără mai mult în lumea pe care încercați s-o îmbunătățiți?

- Lucrul făcut rău intenționat mă irită. Introducerea în învățământul de la noi a avortonului „subcompetență”, de exemplu, este o acțiune vădit subversivă, ca și trecerea sub tăcere a conceptului de școală națională și împrumutarea de pe aiurea a unor concepte care nu ni se potrivesc. Mă refer și la ipocrizia care îi face pe mulți să se considere „buricul pământului”, fără să fi învățat cel puțin cum se pronunță corect la plural cuvântul curriculum. Și peste toate acestea, e vorba de închinarea la ruși care, oricât de dragi ne-ar fi, tot ocupanți sunt. El își reactivează conștiința imperială chiar și prin purtătorii de cuvânt moldoveni, care ajung astfel să-i urască pe români. Adică, își urăsc mama și propriul sânge...

„România a fost mai întâi de toate Limba Română cunoscută în Biblie”

- Ce planuri aveți pentru următorii ani?

- Să scriu și să editez încă cel puțin trei cărți, dintre care una va fi de beletristică, să repar acoperișul apartamentului meu, să fac încă vreo doi nepoți, ca să aibă cu cine se juca Ruxandra și Nathanael, apoi să mor sănătos... Din curiozitate, oare cum e cealaltă ființare?!

- Cum ați trecut Prutul pentru prima dată?

- Altădată România pentru mine era un mister. Pe atunci, probabil, era foarte greu să treci Prutul, chiar dacă aveai rude dincolo. De cealaltă parte, la școală se vorbeau ceva despre români, iar acasă cu totul altceva. De fapt, înainte de toate, România a intrat în casa noastră printr-o carte și anume prin Biblie. Cunoșteam alfabetul latin și atunci când am început să citesc un text necunoscut, am descoperit că mi se vorbește în limba mea. România a fost mai întâi de toate limba română cunoscută în Biblie. Ulterior, la anumite lecții ni se spunea despre unele localități din România, unde au locuit și au activat Eminescu, Alecsandri, Creangă și alții, dar pe care nu le găseam pe hărțile editate în Basarabia. Profesorul meu, care a făcut școala la Cetatea Albă, știa pe dinafară multe poezii din Coșbuc și Goga, și uneori venea la noi cu edițiile de buzunar. Deși nimeni nu avea voie să afirme că suntem români, treptat descopeream că așa e. Am trecut efectiv Prutul la Podul de Flori – un moment extrem de emoționant, pentru că era foarte multă lume și românii de pe ambele maluri ale Prutului se înfrățeau pe loc. Atunci am văzut cum vine România spre noi prin cuvântul sfânt, întrucât Mitropolia Basarabiei a adus seturi întregi de Biblii și le-a împărțit românilor. Ulterior, în calitate de șef al Institutului, am semnat cu omologii de la București contracte de colaborare în privința cercetării în domeniul educației. De exemplu, primul curriculum în limba română a fost redactat la Chișinău.

- Cum înțelegeți și cum promovați dvs. ideea reintegrării națiunii române?

- Greșim profund atunci când credem că într-o zi politicienii ne vor aduna în Piața Marii Adunări Naționale și ne vor solicita să votăm ReUnirea. Reintegrarea națiunii române se poate face doar dacă fiecare om în parte din cele două state românești ar munci asupra desăvârșirii sale, ca român. Or, unii nici nu știu că sunt români, iar alții îi consideră pe români dușmani de moarte. Când conștiința românității va cuceri masa critică a românilor congenitali, se va face și integrarea celor două state românești. A te desăvârși ca român înseamnă a trudi zilnic și neîncetat, cu dragoste și dăruire pentru însușirea și dezvoltarea matricei națiunii române - a acelui nucleu de valori, precum sunt limba, istoria, cultura, credința etc. care dau identitate națiunii române și fiecărui individ care este român prin sânge. Să nu așteptăm să o facă cineva în locul nostru. ReUnirea se face zilnic.

Vlad Pâslaru este cercetător științific, coordonator la Institutul de Filologie al Academiei de Științe a Moldovei. Născut la 24 ianuarie 1948 în s. Crocmaz, r-nul Ștefan-Vodă, el a absolvit școala medie din s. Tudora, apoi a studiat la Universitatea Pedagogică Ion Creangă și la Institutul de Educație Artistică al Academiei de Științe Pedagogice a URSS. Este doctor habilitat în pedagogie și profesor universitar. A fondat și a fost primul director al Institutului de Științe ale Educației (1999-2003). A elaborat circa 200 de titluri de lucrări, inclusiv 18 monografii, 11 documente de politici educaționale, peste 140 de studii științifice, dar și curricula, programe, manuale şi ghiduri școlare, articole publicistice, tablete și eseuri, studii de critică literară. Este și autor a două plachete de versuri. A pregătit 19 doctori și doi doctori habilitați în pedagogie. Este membru al Uniunii Scriitorilor din R. Moldova și Doctor Honoris Causa al Universității Alecu Russo din Bălți.

Un articol de: Ana Gabor Contactează autorul
blog comments powered by Disqus

Din aceeaşi secţiune

Cele mai noi ştiri de azi

Actualitate 21 Septembrie 2018, ora: 11:51 de Doina Stimpovschii

Dodon riscă o nouă suspendare din funcție după ultimele remanieri în Guvern

Dodon riscă o nouă suspendare din funcție după ultimele remanieri în Guvern Din editia print

Prin schimbarea a doi miniştri, guvernarea face o mișcare de PR înainte de alegeri, consideră analiştii politici

( ) Citeşte tot articolul

Actualitate 21 Septembrie 2018, ora: 11:28

OMUL SĂPTĂMÂNII: George Simion, ACTIVIST CIVIC, ZIARIST

OMUL SĂPTĂMÂNII: George Simion,  ACTIVIST CIVIC, ZIARIST Din editia print

Liderul unioniștilor, George Simion, s-a născut pe 21 septembrie 1986, la Focșani. În 2005, a absolvit Colegiul Național „Gheorghe Lazăr‟ din București.

( ) Citeşte tot articolul



Editorial 21 Septembrie 2018, de Silviu Tănase

Unioniștii, alegerile și opoziția

Campania electorală pentru următoarele alegeri parlamentare în R. Moldova a început deja. Toate partidele își pregătesc armele pentru această luptă.

() Citeşte tot articolul

Editorial 20 Septembrie 2018, de Constantin Tănase

Viața și moartea doamnei Clara

…O cheamă doamna Clara, locuiește într-un apartament cu două odăi, are 45 de ani, doi băieți, unul de 22, iar altul de 19 ani.

() Citeşte tot articolul

Opinii & Editoriale 19 Septembrie 2018, de Moni Stănilă

Anotimpul și cheltuielile

Cât nu am vrea să ne ferim de cheltuieli, fiecare anotimp vine cu lista lui de cumpărături. Că sunt sărbătorile de iarnă, că este Paștele, că e vară și vrem concedii – o cheltuială apare întotdeauna.

() Citeşte tot articolul

Editorial 17 Septembrie 2018, de Silviu Tănase

Cât de mult ne urăsc!

14 septembrie 2018, Ziarul TIMPUL

() Citeşte tot articolul

Opinii & Editoriale 16 Septembrie 2018, de Răzvan Munteanu

România ar putea juca un rol important în reconstrucţia Siriei

Siria a cunoscut cea mai complexă criză dintre statele lovite de Primăvara Arabă, afundându-se într-un război civil care a opus regimul de la Damasc şi forţele rebele, alături de care s-au adăugat pe parcurs alte grupări din afara ţării.

() Citeşte tot articolul

Opinii & Editoriale 13 Septembrie 2018, de Dan Nicu

O tragedie uitată – Cehoslovacia anului 1968

În a doua jumătate a lunii august, Europa a marcat 50 de ani de la invadarea Cehoslovaciei de către trupele URSS şi ale altor state din blocul sovietic.

() Citeşte tot articolul

Opinii & Editoriale 12 Septembrie 2018, de Moni Stănilă

Caritate sau reclamă?

Ori mai degrabă aș spune că ambele. Și când spun acest lucru, o fac cu convingerea că reclama va fi condiționată cu timpul de caritate.

() Citeşte tot articolul

 

 


Cele mai citite articole Timpul.md