Editorial

Condamnaţi la singurătate şi disperare

RASSM a fost unul dintre ele. Regizat de Mihai Fusu, spectacolul este compus dintr-o serie de poezii proletcultiste, aparţinând poeţilor transnistreni din perioada interbelică. Dacă aceşti poeţi ar fi rămas în viaţă, posibil că reprezentaţia teatrală nu ne-ar fi mişcat la fel de tare. Dar pentru că actorul Mihai Fusu a insistat să ne amintească ce destin tragic au avut autorii acestor poezii şi anume că au fost împuşcaţi de către cekiştii sovietici, nu a putut să nu ne emoţioneze şi să nu ne facă să ne întrebăm: dar de ce au fost executaţi, odată ce poeţii respectivi erau nişte promotori zeloşi ai utopiei comuniste, iar textele lor răspundeau foarte bine comenzii sociale şi politice a timpului? Cu toate că spectacolul nu ne oferă vreun răspuns clar, se poate ghici unul. Singura lor vină s-ar putea să fie aceea că şi-au scris creaţiile proletcultiste în limba română. De aia au şi fost împuşcaţi. O altă explicaţie raţională pur şi simplu nu poate sta în picioare. Căci, altfel, de ce să-i împuşti pe nişte oameni care credeau orbeşte în idealurile staliniste? În ceea ce-i priveşte pe unii scriitori ruşi sau evrei, s-ar putea ca mobilul exterminării lor să fi fost de natură politică, dar în cazul poeţilor moldoveni din Transnistria se pare că a fost vorba mai degrabă despre o răfuială naţională şi etnică decât de una politică. În felul acesta, autorităţile comuniste au stopat extinderea influenţei româneşti (sau moldoveneşti) în zonă, fiindcă numărul consumatorilor de literatură moldovenească era în continuă creştere. Un poet transnistrean din acele vremuri vindea mai multe exemplare decât orice poet român contemporan! Totuşi, nici această explicaţie nu pare plauzibilă până la capăt. Pe undeva, ce sens ar avea să-ţi lichidezi susţinătorii? Spectacolul lui Mihai Fusu ne lasă să ne dăm seama că în societatea comunistă s-au întâmplat şi foarte multe lucruri care nu pot fi înţelese cu mintea, cum ar spune un poet clasic rus. Adică a existat şi un absurd al societăţii totalitare comuniste. Tragedia poeţilor proletcultişti transnistreni, cu moartea lor fără nicio noimă, nu poate fi înţeleasă decât prin prisma faptului că societatea sovietică era complet absurdă.

Mai ales că atâtea şi atâtea acţiuni represive comuniste au fost totalmente lipsite de sens. Dar nu numai represive. În piesa Amalia respiră adânc, dramaturgul ardelean Alina Nelega ia în dezbatere absurdul social, educaţional comunist şi felul cum acesta s-a răsfrânt asupra familiei. Autoarea crede că ar fi inutil să căutăm vreun sens al felului cum mergeau lucrurile în comunism, fiindcă el pur şi simplu nu exista. Cu toate acestea, ne spune Alina Nelega în acest spectacol copleşitor – după părerea mea, printre cele mai bune din festival -, influenţa comunismului asupra individului a fost terifiant de mare, frângând destine şi condamnându-i pe oameni, de regulă, la nefericire şi disperare. În cutremurătoarea monodramă este urmărită soarta extrem de complicată a unei femei din copilărie şi până la bătrâneţe şi modul în care aceasta şi-a ratat viaţa şi a ajuns să fie un om izolat şi de prisos. „Chiar şi dacă ar fi prins alte vremuri, această femeie oricum ar fi sfârşit-o foarte trist”, susţine criticul de teatru Doru Mareş, dar, totuşi, comunismul i-a accelerat şi i-a amplificat drama, condamnând-o la singurătate şi disperare.

Tema politică a fost completată foarte bine în spectacolul Alinei Nelega cu o dimensiune metafizică şi psihologică şi, poate, de aceea mi s-a părut a fi unul dintre cele mai bine articulate spectacole din festival. Dar nu a fost singurul. Au mai fost şi altele, nemaivorbind de extraordinarul one man show al lui Marcel Iureş. Într-un cuvânt, a fost o ediţie foarte reuşită, iar cele mai bune spectacole au tras şi un semnal de alarmă, atrăgându-ne atenţia că istoria se poate repeta oricând.

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *