Educaţia se identifică ca vechime cu omenirea, ea calculându-şi vârsta din momentul în care s-a săvârşit prima acţiune educativă, aceasta fiind şi prima sclipire de conştiinţă, primul semn al eului uman care s-a delimitat de mediul natural, avansând din natură în cultură şi configurându-şi un univers intim propriu, adică o conştiinţă. Delimitându-se de mediul ambiant, omul şi-a conştientizat şi necesitatea schimbării sale în raport cu zeii – cu ideea de creator şi stăpân al lumii, care îi sugerau, îi porunceau să fiinţeze în armonie cu lumea şi cu sine însuşi.
Conştiinţa îl pune deci la întrebări existenţiale pe om, precum aceasta: Cum trebuie să fiu în raport cu lumea şi cu mine însumi? Este întrebarea despre rostul şi sensul existenţei umane – despre cum poţi să te autoperfecţionezi. Răspunsul la ea, aparent, este de competenţa filosofiei. În realitate, acesta este demersul zilnic al practicii educaţionale şi al ştiinţelor educaţiei, deci conştiinţa este întâi de toate conştiinţă pedagogică – conştiinţa necesităţii de schimbare a individului pe ideea de desăvârşire, în al doilea, este conştiinţă naţională – conştiinţa apartenenţei la o comunitate etnică, conştiinţă mitic-religioasă – comensurarea şi identificarea eului cu ideea divină, conştiinţă artistică – înfăţişarea lumii şi a eului în lume în formă poetică, şi conştiinţă morală – autoreglementarea atitudinilor şi comportamentelor în raport cu celălalt, cu comunitatea cărei aparţii şi cu propriul univers intim, şi abia în al treilea rând este conştiinţă socială, politică, economică, juridică, profesională.
În primele sale manifestări, conştiinţa pedagogică făcea corp comun cu filosofia – dragostea de înţelepciune. Identificarea ulterioară – umilitoare! – a pedagogiei cu acţiunea de supraveghere a unui copil pe drumul către şcoala-edificiu a separat-o nemeritat de filosofie, făcând-o vulnerabilă la ideologic şi discreditând-o astfel în faţa ştiinţelor fundamentale. Deşi azi orice istorie a pedagogiei îşi găseşte rădăcinile în filosofie, deşi anticii Socrate şi Platon, medievalii Toma d’Aquino şi P. Abelard, modernii I. Kant, J. Herbart şi J. J. Rouseau etc. au fost şi pedagogi, viziunea aplicativ-pragmatică asupra pedagogiei continuă să domine nu numai ştiinţele educaţiei, dar şi minţile celor care consideră că filosofia şi pedagogia mai că nu sunt nişte domenii incompatibile.
Acum un an, preşedintele unui seminar ştiinţific cerea ultimativ să fie exclusă dintr-o teză de doctorat „partea cu filosofia şi cu Blaga”. Şi de atâtea ori ni s-a cerut „să vorbim fără emoţii”, deci să fim nesimţiţi, „să nu facem filosofie”, ci să vorbim „la obiect”, adică să fim primitivi, să nu ne creăm propriul eu, să nu gândim, dar mai ales să nu ne exprimăm opiniile în public. În caz contrar, ne mai alegem cu o pasiune – aceea de a studia Codul Muncii, căci starea noastră de bine mai este determinată semnificativ de starea conştiinţei pedagogice a şefilor.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
