Eu nu-s prea înfiptă de felul meu, așa. Ba, ca să fiu sinceră, aș spune despre mine că-s mai degrabă bleagă-style. Dar toate ca toate până la copil. Ăsta-i punctul meu sensibil și, dacă m-ai atins, devin deodată înfiptă, nici eu nu știu de unde.
Să trec totuși la subiect, că tot ziceam de nervi. Am fost la cumpărături, după grădi. Și noi destul de obosiți, veneam de la muncă, nici copila prea odihnită, după o zi întreagă de grădi. Dar era musai. Așa că am luat strictul necesar și ne-am așezat repejor la coadă, la casă.
Doamna de la casă imediat ce a văzut-o pe mogâldeață, o și ia la întrebări:
-Cum te cheamă?
-Sophie
-Aah, Sofia!
Ea s-a obișnuit deja să i se greșească numele, nici nu mai repetă a doua oară. Doar s-a uitat la mine zâmbind și ne-am înțeles amândouă din priviri, era ca și cum mi-ar fi spus: ”iar îmi zice cineva Sofia. Și eu i-am zis că mă cheamă Sophie”.
-Și câți ani ai?
-4
-Ești la grădi?
-Da.
-Îți place la grădi?
-Mai mult da (asta e o variantă de a spune ”de cele mai multe ori îmi place, dar mi se mai întâmplă să vreau și să stau acasă)
-Ia zi-mi și mie un cântecel, o poezie!
-Ce cântecel?
-Un cântecel pe care l-ai învățat la grădi.
-Nu vreau acum să cânt.
-Dacă nu cânți nu-ți mai dau înghețata.
Da, îi cumpărasem înghețată. Și da, mi-a sărit țandăra. Am simțit cum mi s-a urcat sângele la cap când am văzut expresia ce anunța plânsul pe fața Sophiei. După o zi cu de toate, epuizată de-a dreptul, cu copilul aproape plângând, îmi venea să arunc cu ceva după DUAMNA.
Mă întorc spre Sophie și îi zic- ”Mami, nu are cum să nu-ți dea înghețata, este înghețata ta, luată de mine. Nu trebuie să-i spui nimănui nimic dacă tu nu vrei. Este în regulă.”
Dar duamna casieră continuă, deși eram vizbil nervoasă:
-Te țin eu minte, mai vii tu pe aici!
Am zis că mor, abia mă mai stăpâneam. Pur și simplu îmi amenința copilul în fața mea. Fix asta făcea.
-Cred că oricum a fost foarte drăguță că v-a răspuns la o mulțime de întrebări. Nu are nicio obligație să vă cânte dumneavoastră, mai ales că ea nu vrea să facă asta aici, acum.
Și m-am oprit la asta. Dacă mai continuam nu știu ce mi-ar fi ieșit pe gură și chiar nu voiam să fac un circ acolo, urăsc din toată inima să mă dau în spectacol.
Duamna s-a uitat urât la mine și n-a mai zis nimic. Eu am luat-o înainte cu Sophie, iar bărbatul, care tocmai venise cu încă un produs, a rămas să plătească. Vine apoi și îmi zice:
-Ce ciufută femeia asta. Mai că mi-a aruncat restul.
Între timp eu îi explicasem Sophiei încă o dată că nu e obligată la nimic. Și că e perfect în regulă că nu a vrut să cânte și că doamna nu trebuia să spună ce a spus. Îi povestesc și bărbatului de ce era ciufută casiera, și eu mai rău ca ea. Îi dau înghețata copilului și plecăm.
Și acum, că scriu, simt că sunt nervoasă. Nu e prima dată când cineva îi cere copilului meu să spună ”un cântecel sau o poezie” de ca și cum copiii toți din lumea asta au obligația să-i distreze pe adulți la comandă. Fie că simt sau nu să facă asta, fie că vor sau nu, fie că se simt sau nu confortabil în momentul ăla. E ca și cum micuții ăștia ai noștri, doar prin simplu fapt că-s mici, trebuie să demonstreze ceva. Practic, dacă nu fac un mic spectacol la cerere, sunt o cauză pierdută. Nu știu nimic.
Oameni buni, serios acum, plătiți un bilet la teatru. Sau mergeți la un concert! Nu-i mai stresați pe copii. Una e când ei sunt dornici să arate ce știu, foarte bine, alta e când sunt supuși la presiunea asta inutilă. Eu încă îmi amintesc din copilăria mea cât de tare mă enerva să spun poezii la comandă. Dar asta era un soi de mândrie a părintelui. Să știe copilul cât mai multe poezii și cântecele. Și trebuia ca pentru fiecare musafir, rubedenie or not, să dau un mic spectacol.
Mă rog, deci îmi displace ideea în sine de a pune un copil să-ți recite sau să-ți cânte la comandă, deși el nu e ok cu asta. Dar niciodată până acum nu mi-a sărit muștarul. În momentul în care duamna i-a spus că nu-i mai dă înghețata, deja era un soi de condiționare-amenințare. Când i-a mai spus și ”te țin minte” era amenințare de-a dreptul.
Eu acum vin și întreb: De ce naiba să faci asta? De ce crezi că un copil care nu te-a văzut în viața lui și pe care nu-l cunoști e obligat să-ți cânte sau să-ți recite ție ceva, orice? Ce, pe lumea asta, te face să crezi că ai dreptul să-l ameninți? Asta mi-aș dori să știu.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
