Interviu

„Cred că literatura ar trebui să redescopere un anume tip de umanism”

Eseistul şi filologul clujean Adrian Papahagi a susţinut în această primăvară la Chişinău două conferinţe în care, între multe altele, a vorbit despre rădăcinile creştine ale Europei. În interviul pe care i l-am luat pentru „Radio Chişinău”, Adrian Papahagi s-a pronunţat contra a ceea ce se întâmplă în literatura contemporană şi a susţinut că ar fi necesară o revenire la umanism şi la tradiţie. Cu toate că eu am o altă părere, l-am ascultat cu mare atenţie. Versiunea completă a interviului poate fi ascultată pe site-ul postului „Radio Chişinău”. 

– Din punctul dumneavoastră de vedere, ce se întâmplă în cultura contemporană românească?
– Cultura contemporană românească este vie. Din punctul ăsta de vedere, trebuie să recunoaştem că, deşi este o ţară mică, România este producătoare şi chiar exportatoare de cultură. De pildă, ICR-ul este chiar o dovadă a acestei vitalităţi culturale şi aici nu mă gândesc doar la literatură, deşi şi aici avem scriitori importanţi, mă gândesc mai cu seamă la cinema – noua şcoală de cinematografie românească este surprinzătoare şi extrem de prizată în Occident – mă gândesc la artele plastice, la teatru. România produce multă cultură. Este în stare să aibă un mare festival de muzică clasică; să aibă un mare festival de teatru la Sibiu; să aibă un mare festival de film la Cluj. Iar cât priveşte literatura, ca medievist, eu nu sunt un mare admirator al acestui tip de literatură un pic postmodernă care se practică astăzi. A fost şi un val mai pornografic în literatura română, după care nu m-am omorât prea tare. Şi acest erotism, la urma urmei, destul de primar, mi s-a părut mai degrabă comercial decât literar. Aşa că nu sunt un imens admirator al noului val românesc. În schimb, observ vitalitatea fenomenului literar în ansamblul său. Şi cred că expresiile sale cele mai reuşite sunt în afara literaturii în acest moment. Pe vremea lui Ceauşescu era taman pe dos: expresiile cele mai reuşite erau literare. E adevărat că literatura a fost tot timpul avangardistă, creează mode şi e cu un pas înaintea cotidianului, pe mine însă nu mă încântă bruscheţea acestei literaturi, un pic ruptă de preocupările mele, dar e o judecată strict personală şi nu vreau s-o impun nimănui.

– Ce aţi prefera în locul bruscheţii?
– Cred că marea literatură vizitează întotdeauna marile teme, iar marile teme sunt aceleaşi în decursul dezvoltării umanităţii. Poţi să rescrii miturile lui Ulise sau al lui Faust, fără să redevii prin asta un scriitor minor. Cred că literatura ar trebui să revină la preocupările esenţiale şi să redescopere un anume tip de umanism, aş spune, care astăzi pare desuet. Astăzi literatura este oglinda, să zicem, a fragmentării sufletului european într-o groază de cioburi care trimit imagini parţiale, caleidoscopice, interesante prin colorit, prin multitudine, dar care nu reuşesc să recompună armonia unui chip întreg. Ei, armonia asta aş căuta-o în literatură. Cu alte cuvinte, revenirea la linia mare clasică, chiar realistă în roman, în poezie e greu de spus, poezia nemaiavând nicio constrângere nici de formă, nici de fond, oricine poate să facă poezie, cu trei imagini alăturate arbitrar, dar şi acolo cred că lipseşte acest umanism profund. Gustul meu se termină, dacă să vă spun sincer, cu marii scriitori de la începutul secolului, începând cu Rilke şi terminând cu Blaga şi Arghezi. De fapt, gust foarte mult şi ce s-a scris după război, dar îl gust foarte mult pe Nichita Stănescu de până la Tunelul oranj decât pe Nichita Stănescu profund ilizibil din ultimele volume, ca să spun lucrurilor pe nume. Dacă nicio formă nu mai disciplinează cuvântul, cuvântul în sine nu mai spune mare lucru. Totul pare un joc arbitrar de cuvinte şi imagini, dacă nu reuşeşti să coagulezi din ele un sens.

– Totuşi, chiar niciun scriitor optzecist, nouăzecist sau douămiist nu reprezintă acest tip de sensibilitate?
– Or fi fiind, vă spun că nu sunt marele lor admirator. În primul rând că nu-mi place chestia asta cu optzeciştii, nouăzeciştii, douămiiştii. Eu nu cred că generaţiile se declină în promoţii. Din zece în zece ani s-a schimbat ceva? Aiurea! Nu mă omor după această cronologie aproximativă. Cred că după 2000 în literatura română nu s-a mai produs poezie de mare calitate. Vocile consacrate au amuţit. Nu mai sunt productivi nici Dinescu sau Blandiana. Puţin Cărtărescu, poate. Iar vocile noi nu sunt convingătoare, din punctul meu de vedere. În ceea ce priveşte proza, s-au scris lucruri mari, dar pe mine mă interesează mult mai mult memorialistica. În vremea lui Ceauşescu foarte multe lucruri se puteau exprima prin literatură. A venit timpul unei deliteraturizări.

– Care sunt ideile vitale ale culturii române de astăzi?
– Marile voci ale culturii de astăzi nu mai sunt poeţii şi naratorii. Marile voci au devenit filosofii şi gânditorii politici: Noica, Paleologu, Ţuţea, Pleşu, Liiceanu şi alţii. Cred că în dezbaterea publică românească a început să domine eseul şi abordările filosofice.

– Ce au în plus gânditorii şi filosofii în raport cu scriitorii?
– Pe vremea lui Ceauşescu, singura expresie acceptată era a ficţiunii în care se mai puteau strecura aluzii de natură politică. După 1990 e o reîntoarcere a filosofilor, dacă pot să spun aşa. E un fel de răzbunare a acestui discurs. De altfel, şi presiunea imediatului a făcut să se revină la acest discurs. Lumea nu a mai simţit nevoia să se refugieze în ficţiune şi s-a adresat mult mai direct realităţii şi de aceea acest discurs domină astăzi, spre deosebire de cel literar, guvernat de un fel de senzaţionalism la nivelul ideii, imaginii şi limbajului. 

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *