Astăzi 19 Februarie 2018, Luni - Ultima actualizare la 18 Februarie 2018
Abonamente

Actualitate 7 Februarie 2018, ora 08:11

Crimele Comunismului: „Iartă-mă, scumpule, că te-am născut”, a zis și a aprins lumânarea

Marime Font

După foametea organizată, oasele unor căplăneni, împrăștiate de cioroi și câini vagabonzi nemâncați de stăpânii lor, au fost înhumate într-o groapă comună  

Politica de înfometare, care a culminat cu foametea organizată în anii 1946-1947, este una dintre paginile triste ale istoriei naţionale a românilor basarabeni din perioada sovietică, după cum au fost și deportările, colectivizarea, deznaţionalizarea, chimizarea, strămutările populației în Federaţia Rusă şi alte republici unionale. Aceste politici au reprezentat forme ale terorii promovate pe toate teritoriile ocupate de URSS, cu scopul de a distruge coloana vertebrală a popoarelor și, în particular, de a nimici orice formă de rezistență a basarabenilor.
Petru Bulai, interpret, dirijor de cor și pedagog din s. Căplani, r-nul Ștefan-Vodă, ne relatează despre umilințele la care a fost supusă familia sa din toamna anului 1946 până în iarna lui 1947.

La începutul anului 1944, tânăra familie Bulai era una obișnuită în Basarabia ocupată de sovietici. Capul familiei, Moisei, născut în 1923, fusese mobilizat în Armata Roșie și trimis să muncească mai mulți ani într-un lagăr sovietic. Soție-sa, Sofia, născută în 1921, care avea două clase românești, însă vorbea germana, a rămas acasă să educe cei trei copii: Vasile, Victorița și Petrică. Cunoscând ce prezintă sovieticii încă din 1940-1941, după ce aceștia au trecut linia frontului în 1944, familia Bulai, ca și alți consăteni de-ai lor, au ascuns în tranşeea din grădină două butoiaşe cu grăunţe. Mai târziu, conținutul unui butoiaş s-a alterat, iar grăunţele din celălalt vas n-au mai reuşit să le mănânce…
Sofia locuia împreună cu cei trei copii la părinți, adică la buneii lui Petru, povestitorul nostru. În 1946, familia Bulai a fost impusă de autoritățile locale să dea un impozit agricol dublu la stat, inclusiv pentru cei care nu erau în stare să se achite.

Drumul spre Ucraina după merinde

În vara acelui an, împuterniciții de la sovietul sătesc veneau în gospodăria familiei Bulai și anunțau scurt: „Moș Serghe, pregăteşte o masă, pentru că diseară o să venim cu nişte „upolnomocenîe!”. Respectivii erau împuterniciţi de la raion, care apoi se îmbătau, cântau cântece sovietice şi încercau să le violeze pe cele două fiice ale gazdelor.



La începutul toamnei lui 1946, grupuri de săteni plecau după produse agricole în Ucraina de Vest, teritoriu numit pe atunci Polonia de către localnici. Oamenii luau cu ei tot ce puteau duce în spate. Alăturându-se unui asemenea grup, Sofia Bulai a luat de acasă toată zestrea, covoare, ba chiar și hainele copiilor, doar pentru a le aduce ceva de-ale gurii. Drumul era anevoios. Mergeau în vagoane cu cărbuni, care deseori erau atacate fie de înfometaţi, fie de bandiți. Aceştia dădeau jos tot ce se afla pe vagoane: fie suflete vii, fie saci cu merinde. De regulă, oamenii aduceau acasă câte o pâine de secară și cartofii care nu degerau pe drum. Numai Sofia Bulai a mers după merinde în acea perioadă de 11 ori.
În același timp, autoritățile luau cu forța pâinea de la gospodăriile țărănești și o duceau în gara Căușeni, depozitând-o sub cerul liber. Din cauza condițiilor climaterice, a umidității, grăunţele colectate nu mai erau comestibile şi, ca să nu fie aruncate, erau repartizate bieţilor înfometaţi sub formă de împrumut din contul roadei anului viitor.

Anul Nou cu patru morți

Familia Bulai a întâlnit Crăciunul și Anul Nou 1947 pe muțite, fără colinde și clinchet de clopoței, căci îi măcina nu numai foamea, dar și… zăpada de doi metri, și multă durere. „În perioada sărbătorilor de iarnă, la noi în familie era o jale dublă: murise bunelul Simion și fratele Vasilică - cel mai plăpând, care plângea mereu și se ținea de burtica umflată, mărturisește Petru Bulai. L-au înmormântat fără preot, care avea mai mulți morți în ziua ceea. L-a dus mama de una singură pe o săniuță la cimitir, unde groapa bunelului încă nu era astupată și l-au pus la picioarele lui. Mama venise de la înmormântare plânsă, degerată și istovită, nici nu putea vorbi. M-a cuprins pe mine și pe surioara Victorița și ne-a zis: „Măcar voi răbdați cum puteți!”, la care bunica a zis: „Tu măcar pe unul să-l scoți din halul ista…”.

Peste două săptămâni, Victorița, umflată și constipată de la mămăliga făcută mai mult din făină de știuleți de porumb și semințe de struguri măcinate la râșniță, a închis în tăcere și pentru totdeauna ochii ei mari și înțelegători în fața morții.
Peste altă săptămână, în streașina casei iarăși a apărut altița. Verișorul Andrei se umflase și se prăpădise.

Ultima înmormântare cu preot

Curând după aceasta, un milițian a venit în casa bunelului Serghei, ca să mai ceară impozite. Bunelul i-a răspuns că a dat toată pâinea la stat. Milițianul a răscolit pe sub paturi, în sobă, a ciocănit în pereți, până a găsit câteva kilograme de grăunțe ascunse după sobă. Atunci a încercat să-l convingă pe gospodarul casei să semneze niște hârtii, precum că a ascuns pâine. L-a scos în curte și a tras câteva focuri din revolver. Când nepoțelul Petru, care se ținea de poalele bunicii, s-a repezit la picioarele milițianului, țipând îngrozit: „Nu-l bate pe bunelul!”, a fost imediat lovit cu cizma în burtă, de i s-a oprit respirația. Supărat, copoiul n-a mai stat pe gânduri și l-a împușcat pe gospodar. „Și iar la casa noastră au atârnat altița, își amintește Petru Bulai. A treia zi l-am îngropat creștinește. A fost ultima înmormântare din sat cu preot. În scurt timp, preotul a fost alungat din sat și învinuit că a înmormântat „un dușman al poporului”.
„Celor doi frați ai mei le-au găsit loc de înmormântare, alte sute de căplăneni au fost lăsați sub gardul cimitirului. Tocmai în primăvară, oasele lor împrăștiate de cioroi și câini vagabonzi nemâncați de stăpânii lor, au fost îngropate într-o groapă comună”, adaugă Petru.

O ceapă cu coajă și cinci boabe de fasole...

În martie 1947, Sofia nu mai avea ce duce în Ucraina şi a făcut rost de câteva kilograme de carne de cal, în schimbul unor opinci bortelite și mâncate de șoareci, opărite şi prăjite. Mai târziu însă au urmat câteva zile de post negru: o ceapă cu coajă și cinci boabe de fasole. Femeia era disperată, căci unicul său copil rămas în viață era balonat din cauza foamei şi abia respira. „Țin minte, își amintește Petru Bulai, cum plângea lângă pătucul meu: „Iartă-mă, scumpule, că te-am născut”, a zis și a aprins lumânarea... Mai târziu, a venit fratele ei mai mare, Constantin, care m-a învelit într-un cojoc și m-a dus la el acasă. La unchi, situația era relativ mai bună și m-a scos din iarnă”.
În acelaşi timp, la Căplani a fost deschisă o cantină, la care se alimentau copiii distrofici, conform unei liste.„Iniţial, pe mine nu m-au înscris în liste, dar mama s-a adresat cumnatului tatei, care era preşedinte de soviet sătesc şi el ne-a ajutat. Chiar dacă aveam şase ani, nu mai eram în stare să mă deplasez şi mama mă învelea într-o pătură şi abia de mă ducea la cantina din curtea şcolii. Copiii erau toţi distrofici. Iar cantina era un cazan militar mare, în care se fierbea geandră (apă fiartă cu niscaiva fasole şi păsat), o bucată de pâine cât o cutie de chibrituri și trei prune uscate. Înainte de asta, treceam pe la un alt cazan, în care era untură de peşte veche, urât mirositoare, din care trebuia să iau o linguriţă. După ce primeam porţia mea, mama mă punea la umbră pe pătură şi aştepta ca toţi cei înscrişi să-şi ia tainul. Dacă la urmă mai rămânea ceva în cazan, nu se întorcea nici ea flămândă acasă”, menţionează Petru Bulai.

Dezgropau cadavrele şi se înfruptau din ele…

În acele timpuri cumplite, oamenii erau gârboviţi, sleiţi, îmbrăcaţi în zdrenţe, desculţi şi cu ochii plecaţi. Foamea i-a făcut să mănânce câini. Nici șobolani şi şoareci nu mai erau prin sate. Alteori, flămânzii dezgropau cadavrele şi se înfruptau din ele… În primăvara lui 1947, buruienile au devenit hrana localnicilor: ștevie, pur, usturoi sălbatic, floare de salcâm, mlădiţă de vie, alune de pământ, rădăcini de papură. În acel an, au fost însămânţate foarte puţine terenuri. Împuterniciți ai organelor sovietice nu permiteau muncitorilor de pe câmp să mănânce grăunțe, spunându-le că sunt otrăvite, iar serile, la intrare în sat, toți erau controlați minuţios.
Familia Bulai a lucrat trei zile la semănat porumb. Mama Sofia făcea cuiburi cu sapa în pământul nearat, iar feciorul Petru arunca câte un grăunte…

Mariana S. ȚĂRANU


blog comments powered by Disqus

Din aceeaşi secţiune

Cele mai noi ştiri de azi


Editorial 14 Februarie 2018, de Moni Stănilă

Credința și minunile (III)

Legătura dintre vindecare și credință este una foarte puternică, dar are loc în plan spiritual. Credința vie și lucrătoare duce la vindecarea sufletului nostru, la sănătatea duhovnicească. Nu întotdeauna și la cea trupească, cum ne place să credem.

() Citeşte tot articolul

Constantin Tănase 14 Februarie 2018, de Constantin Tănase

„Azilul singuraticilor”, fragment din cartea „Groapa cu lei”, 2014

Există un paradox, care doar aparent e paradox: omul, fiind sută la sută ființă socială, care „înnebunește” în singurătate în aceeași măsură în care are nevoie de parteneri sociali. Cândva eram și eu înclinat să cred că singurătatea e apanajul,...

() Citeşte tot articolul

Editorial 14 Februarie 2018, de Moni Stănilă

Accesul la literatură

Întotdeauna mi s-a părut nedrept că literatura își croiește mai greu drumul prin lume decât arta plastică, pentru că – spre deosebire de cea din urmă – are nevoie de traducere. Și cu cât e mai săracă țara, cu atât mai puține sunt căile de acces la literatura...

() Citeşte tot articolul

Opinii & Editoriale 13 Februarie 2018, de George Simion

Igor cel Fără de Țară

Chiar în aceste zile și în săptămânile și lunile, care vor urma, R. Moldova se unește cu România, comună cu comună, localitate cu localitate, om cu om. 

() Citeşte tot articolul

Editorial 13 Februarie 2018, de Răzvan Munteanu

(I)logica rusă

Tensiunile dintre NATO și SUA, pe de-o parte, și Federația Rusă, pe cealaltă parte, ating, din păcate, cote din ce în ce mai ridicate, fiind evident că asistăm la cea mai rece relație pe axa Washington-Moscova, de după căderea Zidului Berlinului.

() Citeşte tot articolul

Actualitate 22 Decembrie 2017, de Marin Basarab

Domnule Jereghi, ne așteptam să turnați filme, nu să vă turnați colegii

„Noi îl mustrăm întotdeauna pe tovarășul Stalin, și da, cu siguranță o merită. Însă eu vreau să întreb – cine a scris 4 milioane de denunțuri?” (Serghei Dovlatov)

() Citeşte tot articolul

Editorial 18 Decembrie 2017, de Octavian Țâcu

Dosarul Centenarului (V): Sfatul Țării în polemica dintre Ioan Pelivan și Pavel Miliukov

Spuneam în articolul precedent dedicat problemei legitimității Sfatului Țării la Conferința de Pace de la Paris (1919), că unul din cei mai importanți și înflăcărați apărători ai intereselor Basarabiei a fost Ion Pelivan.  

() Citeşte tot articolul