Pe Cristina Scarlat am găsit-o de-a dreptul fermecătoare, rafinată şi teribil de sinceră. Avusem instantaneu impresia unei legături prestabilite, lucru care m-a determinat să evit o conversaţie plicticoasă, protocolară, gen ce părere sau ce proiecte aveţi? Mi s-a părut un om dintr-o bucată, aşa că am pornit într-o discuţie informală – despre femei şi faimă…
Emoţiile pe care le-a trăit pe scena de la Vitebsk sunt dincolo de aşteptări şi mai ales de cuvinte. Toate astea au constituit pentru ea un moment inefabil, senzaţional, un crâmpei de glorie pe care nu oricine are şansa să-l trăiască. Îmi povestea despre faptul că era atât de sugrumată de emoţie, încât a uitat cum se începe cântecul (noroc că s-a întâmplat în timpul unei repetiţii).
Visele devin realitate
Însă, dincolo de obstacole şi emoţii, participarea la acest festival i-a redat încrederea în sine şi speranţa că va reuşi, iar asta – după o lungă perioadă în care unii îi şoptiseră că, de fapt, cariera ei muzicală a apus. Spre surprinderea multora, Cristina a renăscut din cenuşă şi astăzi are resurse cât pentru o sută de ani. „Până la „Slavianski Bazar” nu am fost pregătită pentru astfel de experienţe, dar viaţa m-a provocat să-mi înfrunt temerile şi să fac lucruri extraordinare şi, dacă Moldova nu are nevoie de muzică, alţii o au numaidecât”, spune interpreta, relatând că ideea de a se înscrie în concurs a venit întâmplător, iniţiativa aparţinându-i naistului Constantin Moscovici. „Eu îmi dorisem cu disperare să ajung acolo, dar cu timpul devenise chiar un vis irealizabil. Fiindcă apăruseră copiii şi familia, ceea ce m-a făcut să-mi pun pofta în cui. Efectiv, renunţasem să mai sper. Dar întâmplarea a fost că trebuia să pregătesc un copilaş pentru „Slavianski Bazar”, la categoria juniori. Astfel, la iniţiativa dlui Moscovici, care făcea parte din juriu, am decis să mă înscriu şi eu. La început am zis în glumă: băiatul va cânta dimineaţă, iar eu după masă, la care el îmi spune: „Tu vino şi încearcă măcar”, povesteşte Cristina… După ce a trecut preselecţia, cântăreaţa s-a trezit pe scena de la Vitebsk. Restul, spune ea, „cred că-i ficţiune”.
Stafful Cristinei a fost… mama ei
Entuziasmul interpretei a fost şi mai mare alături de instrumentiştii care, după părerea ei, au avut posibilitatea să-şi demonstreze cu pasiune şi luciditate potenţialul interpretativ.
Şi nu a dezamăgit pe nimeni, mai ales pe acei care şi-au investit speranţele în ea – puţinii oameni care au susţinut-o necondiţionat şi care „au făcut galerie” pentru Cristina – ce-i drept de acasă -, fiindcă interpreta a fost însoţită la festival doar de mama sa. De-a lungul timpului a învăţat că prieteniile se leagă doar pentru interese, însă oamenii care i-au fost alături în tot acest timp i-au demonstrat contrariul. „Prietenii adevăraţi nu i-am pierdut, ei mi-au fost alături tot timpul şi şi-au pus speranţa în mine. La rândul meu, am încercat să nu le dezamăgesc aşteptările şi pot spune că m-am gândit nu la faptul că purtam responsabilitatea să nu dezamăgesc ţara, ci să evoluez bine pentru echipa mea, prietenii mei. Ei au fost gaşca din spatele meu. Un alt lucru bun este faptul că, în urma acestei conlucrări, s-au legat nişte prietenii frumoase, printre ele fiind şi cea cu creatoarea Jana Berezovscaia, autoarea ţinutelor mele. Ţin să menţionez şi colegii de scenă, care m-au susţinut şi cu care am rămas buni prieteni”, relatează Cristina, exprimându-şi totodată regretul faţă de indiferenţa statului nostru, care nu i-a asigurat nici suport financiar, nici mediatic, ea fiind singura concurentă, din cele 20 de ţări participante, care nu a fost însoţită de presă. Însă, imediat cum a revenit acasă, a fost „bombardată” cu telefoane şi invitată la televiziuni.
Moldovenii nu ştiu să se aprecieze
Interpreta s-a arătat deranjată şi de insensibilitatea publicului moldovean, care pare mult mai „îngheţat” decât altele, meteahnă care, crede ea, îşi are rădăcinile încă în timpuri mai vechi. Pornind de la acest aspect, ea combate ideea precum că un copil trebuie iubit atunci când doarme, iar omul trebuie preţuit după ce moare. „Eu am activat vreo şase ani la Studioul pentru copii ARTICO, unde, o dată la două luni, micuţii aveau de susţinut un fel de examene şi trebuiau să cânte pe scenă. Vreau să spun că părinţii care asistau în sală nu-şi susţineau copiii, de parcă erau lipsiţi de emoţii şi reacţii. Mai ales că unii copilaşi ieşeau pe scenă pentru prima dată şi era evident că ei aşteptau această susţinere. Dacă n-o sesizează atunci când au nevoie de ea, copiii riscă să se inhibeze şi unii chiar refuză să meargă mai departe. Şi noi, cei maturi, avem nevoie de susţinere şi încurajare, dar cei mici – cu atât mai mult. Astfel de lucruri îţi rănesc orgoliul şi te demotivează”, mărturiseşte interpreta, punctând şi asupra unui paradox specific spaţiului nostru. Artista se întreabă: de ce interpreţii noştri sunt apreciaţi în ţară doar după ce sunt apreciaţi peste hotare? Paradoxul este valabil şi în situaţia în care artiştilor autohtoni li se plătesc bănuţi, iar celor străini mii de euro.
Fireşte că succesul şi experienţa au îmbogăţit-o sufleteşte, dar nu putem spune că şi financiar, deoarece, din banii câştigaţi, cântăreaţa va trebui să-şi acopere cheltuielile pentru investiţiile făcute, care, de altfel, au fost nu puţine. Dar, oricât de mari ar fi dificultăţile, Cristina Scarlat va merge mai departe, chiar dacă invitaţiile la concerte continuă să întârzie (din cauza kilogramelor), iar unii mai sunt sceptici în privinţa potenţialului ei.
P.S. Celor care mai continuă să şoptească în surdină, înnegriţi de ciudă şi invidie în cazul dat, le spunem că sunt asemeni câinilor care latră în oglindă…
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
