Cum e Facebook-ul, domnule Tănase?

publicat în Bună Dimineața pe 23 Iunie 2017, 09:15

Anul 2013. Era o zi frumoasă de vară. La doar patru zile distanță de aniversarea dumnealui la care a fost multă lume bună. După amiază, Constantin Tănase mă sună și întreabă cu un ton grav și, în același timp, extrem de prietenos: „Când mai vii pe la noi? Vreau să-mi creezi și mie o pagină de Facebook”.

M-a surprins această dorință, întrucât discutasem anterior și știam că apropiații încercau să-l ferească de această lume virtuală, în care deseori oamenii comentează urât și critică nefondat. Totuși, ne-am întâlnit a doua zi și „l-am înregistrat pe Constantin Tănase pe Facebook”. De aici au început conversațiile nocturne pe diverse teme sociale, politice, dar mai ales legate de profilul nou-creat pe Facebook.

Iată un scurt dialog, în ceas de noapte, de pe mesagerie:
- Bună seara. Cum e Facebook-ul, domnule Tănase?
- De ce nu dormi?
- Nu e foarte târziu.
- Mâine ai putea trece pe la noi, să punem la punct pagina - mă refer la poză și la alte detalii?

Această lume virtuală s-a dovedit a fi destul de interesantă pentru dumnealui. Eu și alte sute de persoane îi urmăream zilnic postările, fie că erau comentarii politice, pamflete sau fotografii. Uneori ne uimea cu povestioare surprinse de pe o bancă din parc, de la o tarabă de la piață sau din fața blocului. Alteori, ne surprindea prin replicile acide pe care le dădea unor jurnaliști, analiști sau realizatori de emisiuni. Astăzi se simte absența lui Constantin Tănase de pe Facebook, de pe Timpul.md, din ziarul TIMPUL, de la Ciocana de pe alee, de la conferințe, lansări de carte, festivaluri, marșuri unioniste. Cel mai mult, însă, este evidentă absența lui Constantin Tănase din viața social-politică și din presa de azi. Iată o mostră a ceea ce „n-avem și ar fi bine să avem”. Iată o postare de pe pagina de Facebook a lui Constantin Tănase din anul 2014.

„Mai întâi și întâi sunt român, apoi jurnalist - anume în această ordine! - prin Voința Divină. Nu pot merge împotriva acestei Voințe, să schimb ordinea și să zic că mai întâi sunt una, apoi alta. Acesta e răspunsul meu unui internaționalist care îmi lămurea că în primul rând trebuie să fii jurnalist și că el, jurnalistul, nu are naționalitate... Da, știu, unora le reușește acest lucru: să nu aibă naționalitate și să fie numai jurnaliști. Mie, nu. Și nu-mi pare rău.”