Mintea mea a început să fermenteze repede informaţia. „Cum aş putea avea şi eu aripi?”, am întrebat-o pe bunica. „Oamenii au păcate, lor nu le cresc aripi, mi-a răspus ea. Dar acest copil a murit fiind mic. Era cuminte, îşi spunea zilnic rugăciunea şi Dumnezeu l-a făcut înger”… Cuvintele ei mi-au aprins puternic imaginaţia. M-am întors acasă, m-am aşezat în genunchi în faţa icoanei şi am început să mă rog: „Doamne, ajută-mă să mor acum, ca să pot ajunge în cer şi să am aripi!”. Noroc că în această ipostază m-au găsit mama şi tata. Aflând ce griji mari dăduseră peste mine, părinţii au avut nevoie de timp şi răbdare ca să mă facă să renunţ la „aripi” şi să cobor cu picioarele pe pământ.
Deci, votez cu ambele mâini ideea studierii religiei în şcoală. Cu o singură condiţie: ca preoţii noştri, bine intenţionaţi (ca şi bunica mea, de altfel), să cunoască măcar puţin psihologia copilului. Fără asemenea cunoştinţe, efectul acestor lecţii ar putea să fie invers celui dorit.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
