Actualitate

Cum regimul sovietic l-a ajutat pe fratele meu să ajungă medic

Prin anii 2000, înainte de venirea lui Voronin la putere, niște tovarășe umblau din casă în casă și îndemnau oamenii să aleagă comuniștii. Când le-am spus că, de fapt, comuniștii ne-au făcut mult rău și au deportat sute de mii de oameni nevinovați în nemărginitele ținuturi ale URSS, una dintre ele mi-a reproșat: „Dacă nu veneau rușii, n-ar fi fost azi domnul Șoimu doctor“. Pentru că era vorba de fratele meu, eu îi cunoșteam mai bine destinul.

Doctorul Șoimu s-a născut în 1934, în familia preotului Porfirie Șoimu din satul Parcani, Soroca, și a trăit liniștit până la ocupația sovietică. Dar în noaptea spre 13 iunie 1941, pe la ora trei dimineața, s-au apropiat niște soldați și de casa noastră, strigând: „Deschideți!”. Pe tata l-au arestat, iar mamei i-au ordonat să pregătească bagaj separat pentru el și pentru noi. Ziceau că vom pleca în diferite vagoane. Auzind asta, tata cu lacrimi în ochi, a strigat: „Dacă mă despărțiți de familie, mai bine împușcați-mă pe loc!”.

Ne-au urcat în vagoane pentru vite. Pe noi ne-au dus în satul Anastasievka din Siberia, iar tata, împreună cu bărbații, a ajuns în iadul din Ivdellag, din Ural, unde la 8 august 1942, după un an de chinuri, a fost împușcat în închisoarea nr. 1 din regiunea Ekaterinburg.

A pierdut un an de școală

Pe noi ne-au ticsit în casele foștilor deportați ruși, unde ne revenea câte vreun metru pătrat de persoană. Iarna, pe ger cumplit, tăiam și căram lemne din pădure, ca să nu înghețăm în casă. Primăvara, desțeleneam pământ nestrăbătut de om, ca să-l însămânțăm și să avem cu ce trăi… În pofida tuturor greutăților, învățam la școală. Ne făceam lecțiile întinși pe podea, la gura sobei, căci zilele erau scurte și nu aveam nici masă, nici opaiț. Scriam cu cioturi de creioane pe ziare sau cărți vechi. Istoviți de foame, totuși, eram dornici de carte.

Fratele meu, Mihail, avea șapte ani, când s-a dus la școala din Anastasievka. A fost primul în clasă și a terminat școala cu diplomă de laudă. Iubind lecturile, în clasa a V-a, a citit cartea de vreo mie de pagini „Țusima” de Novikov-Priboi. Voia să continue studiile și în clasa a VIII-a, dar școala medie se afla în centrul raional Șegarka, la 70 km depărtare. Mama nu avea posibilitate să-i plătească acolo chiria, să-i cumpere îmbrăcăminte și încălțăminte, fiindcă „acasă”, lângă mama, purta vechituri peticite… Așa a pierdut acel an, în schimb, a ajutat-o pe mama, căci eu deja învățam la colegiul agricol din Tomsk, care se afla la o distanță de 250 km de noi.

Se alimenta cu cartofi pentru porci

În anul următor, Mihail a plecat la Șegarka, unde stătea la gazdă la o ucraineancă, Olga Maslakovskaia, deportată și ea din raionul Șoldănești. Ea nu cerea bani pentru chirie, ba chiar uneori îi dădea și câte ceva de mâncare. Oricum, Mișa a îndurat multă foame. Într-o zi, el a găsit pe drum 20 de copeici și, trecând pe lângă o cantină, a cumpărat 100 de grame de pâine, pe care a muiat-o într-un vas cu muștar de pe masă și… a mai trăit o zi. Altădată, mama i-a trimis un sac de cartofi cu niște băieți care plecau la Șegarka, dar aceștia l-au legat din urma saniei și n-au observat că, pe drum, sacul s-a ros și cartofii s-au pierdut. Când mama a aflat despre cele întâmplate, a plâns și i-a trimis un alt sac. Și el își făcea mâncare din cartofi înghețați, pentru hrănit porcii. Mânca, sărăcuțul, ca să nu moară. Iată ce-i scria el mamei:

„Bună ziua, scumpă mamă! Îți pot comunica că sunt sănătos, ceea ce îți
doresc și mătale. Iartă-mă, mamă, căci iar am să-ți cer multe. În primul rând – pâine. Diseară am să coc pe plită vreo două turte din ultima făină și gata. Eu nu aș cere dacă tanti Olea ar avea bani ca să-mi împrumute. Fără pâine e tare greu. Seara fierb ceva și trebuie să-mi ajungă până a doua seară, dar eu nici timp n-am să gătesc și să coc turte la foc. De aceea mai bine trimite-mi pâine. Mai am un boțișor de brânză și gata. Cartofi îmi dă t. Olea, până când fără bani. Mamă, te rog, să-mi trimiți și puțini bani. Numai pentru desenul liniar câte trebuiesc: hârtie, riglă, echer, nu mai zic de setul de instrumente. Dacă nu fac desenul, voi primi nota 2, da eu 2 încă n-am luat. Azi am răspuns la geometrie și la literatură, și am luat note bune”.

I-a fost scăzută nota, pentru că a leșinat

Peste un anumit timp, i-au permis și mamei să se mute la Șegarka. A locuit la marginea localității, împreuna cu Mișa, în bordeiul doamnei Eufrosinia Donos, care la fel era deportată din Șoldănești, împreună cu băiatul ei, Anatolie. Iar peste cei trei ani de studii, Mihail a susținut cu brio aproape toate examenele, dar la ultimul, cel mai ușor, a leșinat de foame și profesorul i-a scăzut nota. De fapt, se cuvenea să dea examenul repetat peste două săptămâni, dar nici el n-a mai vrut să aibă probleme cu NKVD-ul.

După școală, avea de gând să intre la Institutul politehnic. Pentru aceasta, aștepta învoirea comenduirii, care urma să adune nu mai puțin de zece deportați care să plece la Tomck, însoțiți de milițieni.

Între timp, un coleg de clasă, rus, l-a rugat să-l ajute vreo trei zile la adunat fânul, la 30-40 km de la Șegarka. Au fost duși cu un camion, însă acolo Mihail s-a îmbolnăvit rău: vomita întruna, bea apă din bulhac, avea febra 40… Când a venit stăpânul să-l ia acasă, nu se ținea pe picioare. L-au dus la spitalul raional, unde locuri nu erau. Atunci l-au întors la mamă-sa, care nu avea nicio putere să-l ajute. Ea lucra spălătoreasă la o cantină și a rugat-o pe șefă să-i vândă un pahar de orez. L-a vindecat cu zeamă de orez fiert și cu dragostea ei față de noi.

Drumul până la Tomsk…

Așteptând permisul comenduirii, ca să plece la Tomsk, mi-a trimis documentele sale prin poștă, rugându-mă să le depun la Institutul Politehnic. Din păcate, nu mi-au primit actele. „Ne pare rău, nu va fi admis la examene, încercați la alte institute…“, mi s-a spus. Am încercat și la altele, dar în zadar. NKVD-ul controla peste tot.

Atunci Mișa s-a angajat ca învățător de educație fizică într-o fundătură de sat, unde a lucrat puţin și l-au concediat. Era anul 1953, când murise Stalin și securiștii vedeau în toţi nişte dușmani al poporului. De aceea, în acel an, toți deportații erau concediaţi. Au dat-o afară şi pe mama, care era deridicătoare și paznic. Iar pe Mişa l-au trimis la tăiat păduri.

În cele din urmă, a reușit totuşi să plece la Tomsk, dar acolo nu a fost admis nici la universităţi, nici la colegii. Eu, care lucram la secția agricolă, pe lângă Executivul din Șegarka pentru un salariu de nimic, am primit de la el o scrisoare, în care-mi scria că a hotărât să plece cu vaporul în orășelul nordic, Kargasok, pentru a face acolo cursuri de tractoriști. N-am putut admite ca fratele meu să se prăpădească în fundul Siberiei. I-am scris să mai aștepte, să lucreze undeva, i-am promis că-i voi trimite în fiecare lună câte jumătate din salariul meu.

Dumnezeu ne-a ascultat ruga

Și m-a ascultat. S-a angajat hamal la portul fluvial de pe râul Tomi, unde câştiga puţine copeici, care abia de-i ajungeau de mâncare. Printre altele, aflase că s-a înfiinţat un nou colegiu electromecanic chiar în zona NKVD-ului din regiune. A mers să depună actele împreună cu Vasile Sartin, colegul său de școală, care a fost admis, deşi avea note foarte mici, iar pe fratele meu l-au respins.

Destinul și-a întors fața spre el, când a auzit la radio că, în Tomsk, s-a înființat o nouă școală de felceri. Și-a luat inima în dinți și s-a dus să încerce şi aici… Și Dumnezeu ne-a auzit ruga – Mihail a devenit student.
Apoi, după absolvirea Școlii de medicină cu „diplomă roșie”, a fost înscris la Facultatea de Medicină, pe care a absolvit-o la fel de bine. Apoi a fost trimis la muncă în capitala Republicii Tuvine, Kâzâl, în calitate de chirurg-traumatolog-ortoped, unde a muncit trei ani.

După aceea a revenit în Moldova, unde a rămas dedicat medicinei până la sfârșitul vieții. Şi-a făcut stagiul la profesorul-ortoped din Rusia, Eluizarov şi, în anii de muncă, a făcut peste 6500 de operaţii. A murit în septembrie 2007, fiind petrecut pe ultimul drum de către toţi oamenii cei apropiaţi.

În acest caz, răspunsul meu pentru tovarăşele care ieri ne băteau la uşă, susţinându-l pe Voronin, iar astăzi pe Dodon, este că regimul comunist criminal a distrus mii de vieți omenești şi a furat copilăria și tinerețea generației în creștere din anii 1940-1950, din care a făcut parte şi medicul Şoimu.

Elena Șoimu-Postolachi,
r-nul Florești

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *