Nimic mai întristător şi mai dezolant ca o călătorie cu microbuzul spre Spitalul Republican, la volan cu bărbaţi trecuţi de cincizeci de ani, iritaţi şi nervoşi, ţipând la călători, speriaţi că aceştia nu vor să-şi plătească biletul. Un şofer mai ursuz a dat-o pe o doamnă jos, fiindcă aceasta i-a întins o bancnotă de două sute de lei şi el susţinea că nu are de unde să-i dea restul. Toţi se privesc chiorâş în acele maşini supraaglomerate şi abia aşteaptă să coboare, iar când coboară se simt storşi ca nişte lămâi. În acele microbuze înăbuşitoare, brusc, înţelegi că nimeni nu mai respectă pe nimeni. Atâta irascibilitate ca în acele microbuze nu am mai întâlnit nicăieri. Feţe posace, priviri duşmănoase, oameni chirciţi pe scaune. O tăcere metalică fierbând în salon. Îmi dau prea bine seama de ce şi încotro călătoreau acei oameni necăjiţi. O îngrijorare comună se putea citi pe chipurile lor. O mare insatisfacţie. O disperare şi un sictir greu de camuflat.
Şi totuşi, într-o bună zi, în unul din acele microbuze sufocante şi neîncăpătoare, o fată citea o carte. Cred că era joi şi mi se pare că toată povestea asta se derula între orele 17.00 şi 17.30. Oamenii care se călcau unii pe alţii pe ghete m-au împins mai aproape de ea şi uimirea mea nu a mai cunoscut margini. Urcasem în staţia din faţa Universităţii Creangă şi mă simţeam ca o ţigară într-o cutie Temp. Eram strivit din toate părţile. Şi, dintr-odată, am observat-o. Stătea în fund, pe scaunul de lângă geam, cufundată în lectură. Era atât de prinsă de ceea ce citea, de parcă nu s-ar fi aflat în maşina aia strâmtă care se oprea brusc pentru a mai pescui vreun pasager de pe marginea străzii, ci într-o sală de lectură. Eu mă agăţasem cu mâinile de bară şi mă legănam în toate părţile. Cu toate astea, am sesizat că citea o carte cu coperte negre şi că era fericită. Practic, era singurul om ce surâdea în acel microbuz în care toată lumea era încruntată.
Şi a tot citit aşa până când am ajuns la Spitalul Republican unde a coborât. Am coborât şi eu. Am urcat dealul spre clădirea unde era internată ruda mea. Pe drum, mi-am mai cumpărat o sticlă de apă minerală şi fata aia m-a depăşit. Peste un sfert de oră, însă, am reîntâlnit-o în rezerva unde era internată şi soacră-mea. Ea era pacienta cea nouă. A intrat şi s-a întins pe pat. Nu cred că m-a recunoscut. A deschis cartea şi a continuat să citească. Abia atunci am văzut ce carte citea. Citea o antologie de proză scurtă, antologia TIUK!, alcătuită de Alexandru Vakulovski din povestirile apărute pe acest site de literatură.
A doua zi am mers iar să-mi vizitez ruda. Am urcat într-un microbuz la fel de încărcat. Nu, în maşina aia deprimantă nu mai era fata aia. Dar aveam eu o carte în geantă. Un roman de Beşleagă. L-am scos şi am început să-l citesc şi, pe neprins de veste, m-am calmat. Nici măcar şoferul nu mi se mai părea nervos. Într-un moment, mi-am ridicat ochii din pagini şi l-am surprins zâmbind. Zâmbeau şi alţi oameni din jurul meu.
Acum, când mă mai pornesc la soacră-mea la spital, îmi iau neapărat şi un roman în geantă. Ba mai mult decât atât, oriunde aş pleca în oraş, îmi bag în geantă şi un roman sau vreo carte de poezie. Să ştiţi că ajută. Mai ales în transportul urban din Chişinău care e din ce în ce mai supraaglomerat. Te ajută să-ţi păstrezi buna dispoziţie. Mai ales romanele bune!
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
