Luna trecută, preşedintele Parlamentului rus şi-a instruit solemn comitetul pentru relaţii externe să lanseze o investigaţie istorică: a fost "anexarea" Germaniei de Est de către Germania de Vest cu adevărat legală? Ar trebui condamnată? Ar trebui anulată? Săptămâna trecută ministrul rus de externe, vorbind la conferinţa de securitate de la München, a dat de înţeles că şi el ar putea avea dubii similare.
"Reunificarea Germaniei s-a făcut fără niciun referendum", a declarat el, pe un ton rău prevestitor.
La acestea, audienţa, care în mod normal moţăie, a izbucnit în râsete. Mai ales germanii din sală au găsit deosebit de amuzante declaraţiile ruseşti. Să anulezi unificarea Germaniei? Păi cum, asta ar presupune să anulezi întreg aranjamentul de după Războiul Rece!
Ceea ce ar fi într-adevăr o idee foarte amuzantă – dacă nu cumva gândeşti că exact acest lucru vor să-l obţină în realitate preşedintele Dumei, ministrul rus de externe şi, evident, preşedintele rus, un om care numea cândva colapsul Uniunii Sovietice "cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului 20".
Recunosc că acest plan chiar pare absurd. La 25 de ani de la căderea Zidului Berlinului, vechiul imperiu sovietic nu mai există. Majoritatea ţărilor din fostul Pact de la Varşovia s-au alăturat Uniunii Europene şi alianţei NATO. Tranziţia Europei Centrale de la comunism la democraţie a fost în general salutată ca un enorm succes şi chiar este imitată şi studiată în toată lumea. Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, ba chiar până şi România şi Bulgaria, sunt cu toate mai deschise şi în general mai prospere decât au fost oricând altcândva. Germania s-a unificat triumfătoare, iar Europa este întregită şi liberă.
Chiar poate Vladimir Putin să anuleze toate acestea? Ei bine, cât timp noi priveam în altă parte, el cu siguranţă a încercat. Noi ne-am petrecut ultimul deceniu certându-ne pe tema Irakului, a Iranului, a Afganistanului, practic pe orice numai pe tema Rusiei nu. Între timp, Rusia a început să aplice o amplă strategie concepută pentru a şubrezi legitimitatea NATO, a submina UE, a diviza alianţa occidentală şi, mai presus de toate, a inversa tranziţiile anilor ’90.
De cele mai multe ori, ei împing într-o uşă deja deschisă. Kremlinul nu inventează vreo idee anti-europeană sau anti-establishment, pur şi simplu le sprijină în orice formă vor fi existând ele, adaptându-şi tacticile în funcţie de particularităţile fiecărei ţări. Va susţine extrema stângă sau extrema dreaptă – în Grecia le susţine pe amândouă. În ciuda problemelor sale economice, primul act al noului Guvern al Greciei a fost să protesteze nu împotriva politicii economice europene, ci împotriva sancţiunilor la adresa Rusiei. Abia apoi le-a transmis creditorilor lui europeni că s-ar putea să nu le dea banii înapoi.
Dacă se iveşte nevoia, Rusia va curta şi anumiţi membri individuali ai establishment-ului politic şi financiar. În Marea Britanie Rusia are prieteni în City [n.tr. – districtul financiar al Londrei, dar sponsorizează în acelaşi timp şi Russia Today, televiziunea de propagandă la care apare George Galloway şi alţi titani ai stângii "plecate cu sorcova". În Franţa, Rusia întreţine relaţii strânse cu industriaşii, însă o bancă ruso-cehească i-a împrumutat şefei Frontului Naţional de extrema dreaptă, Marine le Pen, 9 milioane de euro şi se vorbeşte că alte 30 sunt pe drum.
Totuşi, Marea Britanie şi Franţa sunt democraţii solide, ambele cu clase politice relativ puternice şi cu publicaţii relativ stabile financiar, iar Grecia este unul dintre membrii vechi ai UE. Cu foarte puţin efort, Kremlinul poate realiza mult mai mult în ţări mai mici în care clasa politică este săracă, mass-media de-a dreptul falită şi în care Europa constituie încă o idee nouă. Aflată recent într-o vizită la Praga, am fost surprinsă să constat cât de mult se vorbeşte rusa pe stradă şi i-am spus asta unui prieten. El şi-a dat ochii peste cap: "Praga a devenit Londra săracului". Ruşii care nu îşi permit Mayfair îşi cumpără apartamente în centrul baroc al oraşului. Odată ajunşi acolo, ei au descoperit că preţul manipulării politicii ceheşti este incredibil de mic.
Întorcându-ne, nu ei au inventat contrareacţia cehească împotriva tranziţiei. Nu toţi au obţinut ceea ce-şi doreau în ultimii 25 de ani; tinerii nemulţumiţi nu-şi mai aduc aminte vremurile rele de altădată. Războiul din Irak a generat o dezamăgire faţă de NATO, iar crah-ul financiar din 2009 a creat scepticism cu privire la "modelul vest-european" pe care cehii îl admirau cândva. Din 2013, când guvernul ceh a căzut din cauza unui scandal de corupţie, internetul ceh s-a umplut de invective, insulte şi atacuri la adresa "clasei noastre politice corupte" şi a "celor două decenii pierdute".
În această atmosferă, cu o minusculă finanţare rusească a presei, mai ales într-o ţară în care majoritatea ziarelor pierd bani, se poate realiza foarte mult. Un fost ministru mi-a spus că aceleaşi site-uri de internet care îl atacau pe el – pe nedrept, spune el – pentru corupţie atacă acum Ucraina şi susţin anexarea Crimeii de către Rusia.
Un pic de bani înseamnă foarte mult şi în politica cehă. Campania electorală din 2013 a actualului preşedinte, Milos Zeman, a fost finanţată pe faţă de Lukoil, compania energetică rusească. De atunci, preşedintele Zeman – care, din fericire, nu controlează Guvernul – a pledat zgomotos împotriva sancţiunilor contra Rusiei, a minimalizat invazia rusească în Ucraina asemuind-o cu un "caz de gripă" şi i-a invitat la Praga pe oligarhii ruşi vizaţi de sancţiunile occidentale. Şi el nu e singur. La Praga, am fost invitată la o dezbatere cu un apropiat al lui Vaclav Klaus, predecesorul lui Zeman, care s-a plâns pe larg de influenţa nefastă a Germaniei şi a UE. L-am întrebat dacă vreo companie germană a plătit vreodată o campanie electorală prezidenţială din Cehia, aşa cum procedează Lukoil. Nu a putut da un răspuns.
UE nu foloseşte utilizatori anonimi de site-uri pentru a manipula mass-media, aşa cum o face Rusia peste tot în Europa Centrală. Nici nu finanţează vreun partid politic de extrema dreaptă, cum tot Rusia o face la Budapesta, dar şi la Paris. Cu toate acestea, premierul de centru-dreapta al Ungariei, Viktor Orban, a adoptat şi el o parte din mesajul anti-tranziţie al Rusiei. Anul trecut el a obţinut un împrumut de la Rusia – ale cărui detalii sunt secrete – pentru construcţia unei noi centrale atomoelectrice. Câteva luni mai târziu, el le declara ungurilor din România că a venit vremea să fie abandonate "dogmele şi ideologiile" occidentale cum ar fi democraţia liberală, acea formă de guvernare care fusese (odinioară) obiectivul central al tranziţiei ungare. A urmat celebra declaraţie în care Orban a explicat că el preferă "democraţiile neliberale" ale Turciei, Chinei şi, evident, Rusiei. Săptămâna aceasta Putin vizitează Budapesta.
La fel ca la Praga, legăturile dintre banii ruseşti pentru proiectele lui Orban şi vederile pro-ruse şi neliberale ale lui Orban sunt tulburi. Dar în joc ar mai putea fi şi alte lucruri în afară de bani. Este binecunoscută nostalgia lui Orban după "Ungaria Mare", entitate care a încetat să mai existe după Primul Război Mondial. O mică porţiune a acelui mitic teritoriu pierdut aparţine acum Ucrainei – un aspect adus în discuţie de ministrul rus de externe, curios, tocmai la Munchen. Poate că era o aluzie: dacă Rusia va împărţi cu succes Ucraina, poate că şi Ungaria va primi o porţie.
Şi chiar dacă, în cele din urmă, Ungaria nu va capitula în faţa şarmului democraţiei neliberale, alţii ar putea să o facă. În Serbia, care nu este membru UE (şi Rusiei i-ar plăcea să menţină lucrurile aşa), firmele ruseşti controlează cele mai importante companii de petrol şi gaze, iar Putin a fost primit călduros recent, cu cea mai mare paradă militară organizată în ultimii 30 de ani. Slovacia are un premier care flirtează cu naţionalismul de factură dură – el a declarat că ţara sa a fost constituită "pentru slovaci, nu pentru minorităţi" – şi care are de asemenea îndoieli în privinţa sancţiunilor contra Rusiei.
Până şi în Polonia, probabil ţara din Europa Centrală cu cel mai mare succes şi cea mai loială faţă de NATO, oameni plătiţi vorbesc pe internet despre 25 de ani "dezastruoşi", iar politicieni din opoziţie, din marile partide, au fost auziţi în plină campanie electorală calificând "Cea de-a Treia Republică" poloneză – din 1989 până în prezent – drept o catastrofă. Aceia care se consideră pe ei înşişi "pierzătorii" tranziţiei poloneze sunt o minoritate, dar ei există. Nimănui din Polonia nu-i place Rusia, dar nu asta contează: Rusia nu are nevoie ca Polonia, Ungaria sau Slovacia să fie conduse de guverne pro-ruse. Ea are nevoie doar de guverne anti-germane în Europa Centrală sau de guverne anti-occidentale ori pur şi simplu de guverne incompetente care să determine restul NATO să-şi ridice mâinile a neputinţă, spunând "noi nu putem lupta pentru oamenii ăştia".
Un guvern ceh ori român care s-ar alătura grecilor în opoziţia lor faţă de sancţiunile la adresa Rusiei ar fi de asemenea util. Un guvern ungar sau bulgar dispus să torpileze orice fel de politică unică europeană vis-a-vis de Rusia, mai ales una care priveşte petrolul şi gazele, ar fi chiar şi mai bun.
Dacă ar ajunge la putere un număr semnificativ de central-europeni nedisciplinaţi, nu este deloc greu să-ţi imaginezi cum o bucată din Europa Centrală s-ar putea desprinde de UE. De altfel, nu este deloc greu să-ţi imaginezi nici cum bucăţele din ceea ce obişnuiam să numim Europa de Vest s-ar putea desprinde şi ele din Uniunea Europeană. Grecia este deja pe jumătate plecată. Un preşedinte Le Pen în Franţa şi un guvern Podemos de extrema stângă în Spania ar dori şi ei să redeseneze harta politică. Iar dacă criza economică şi politică rezultată de aici s-ar întâmpla să lovească deosebit de greu Germania, poate că şi germanii s-ar putea hotărî să se descurce singuri, abandonându-şi partenerii europeni şi alianţa transatlantică.
Dacă aţi fi în locul lui Vladimir Putin, n-aţi încerca măcar? În land-urile estice mai există încă mulţi foşti informatori ai STASI şi o mulţime de foşti agenţi sovietici. Nimeni nu va observa câteva firme discrete care pun câţiva euro, foste ruble, în conturile partidelor anti-europene din Germania. Datorită afacerii Snowden şi presupusei ascultări a telefonului cancelarului Merkel, germanii sunt deja destul de supăraţi pe americani. Pe britanici au încetat demult să-i mai trateze ca pe nişte jucători geopolitici serioşi. N-ar fi nevoie de prea mulţi bani sau prea mulţi indivizi pentru a întreţine o propagandă constantă anti-occidentală, anti-americană şi anti-UE timp ce câţiva ani, doar cât ar fi nevoie.
Vom şti cu toţii că au reuşit atunci când următorul ministru de externe al Rusiei va proclama aranjamentul post-Război Rece nul şi neavenit – şi când nimeni nu va mai râde.
sursa: spectator.co.uk/radiochisinau.md
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
