Cum şi de ce am ajuns şi eu la TIMPUL?

Dacă e sărbătoare, să răsune muzica! Iar dacă lăutarii sunt buni, ar fi cel mai corect să vă povestesc cum am venit eu la TIMPUL…

Eram profesor de literatură universală la un liceu din Chişinău şi primeam doi bani pe lună. Pe de o parte, acest fapt mă întrista cumplit, iar pe de altă parte, îmi dăruia satisfacţia de a citi şi a scrie tot ce-mi trăsnea prin cap. Mai mult, când mă duceam la lecţii, tare îmi mai era dragă de elevii care citeau cărţi. Discutam cu ei ore în şir, iar seara, pentru delectare, îi invitam uneori la o bere. Nu-mi săriţi în cap – nu corupeam minorii! Mă refer, în special, la copiii din clasele mari, dintre care fetele se dădeau în vânt după îngheţată şi tot felul de dulciuri, iar băieţii adorau berea fără alcool, ca să zic aşa… În schimb, elevilor care habar nu aveau de literatură şi se plictiseau, le dădeam bilete la teatru şi-i rugam să nu mai vină la ore. Ăştia aveau garantată nota cinci şi tare se mai bucurau… Iar bucuria lor mă bucura şi pe mine.

Aşa îmi duceam traiul şi-mi mâncam mălaiul în acei ani, până într-o dimineaţă de primăvară a anului 2006, când, vă spun sincer, mă aflam la baie. Am auzit telefonul, am răspuns alene şi toate s-au produs cu viteza gândului: „Alo, Pavel, noroc, dl Tănase vrea să vorbească cu tine!”. „Ce să vorbească?”. „Nu ştiu”. Nu ştii, nu ştii, ce să-ţi fac? Dar pentru că fata de la celălalt capăt al firului nu era o elevă de-a mea, ci Silvia Bogdănaş, am intuit eu încotro bate vântul. Şi am hotărât totul acolo, pe loc, în baie – rămân şi la liceu, ca să nu mă despart de frumoşii şi deştepţii mei elevi, dar mă duc şi la TIMPUL, pentru că acolo erau Tănase, Sorina şi Budeanu! Da, Constantin Tănase, Sorina Ştefârţă şi Gheorghe Budeanu, ziarişti pe care îi citeam cu mare plăcere încă din anii de studenţie şi alături de care am visat, nu o dată, să lucrez. Aşa că n-aveam niciun motiv să stau prea mult pe gânduri: mulţumesc lui Bogdănaş şi dlui Tănase, şi hai cu îndrăzneală la TIMPUL!

M-am bucurat extrem de mult că dl Tănase m-a înţeles din start. Am reuşit să obţin şi laie, şi bălaie – fiindcă nu prea aveam multe lecţii pe săptămână, mi-a permis să lucrez până la finele anului de învăţământ şi la liceu. De atunci au trecut cinci ani. Perioadă în care am reuşit să beau vreo cincizeci de beri cu Gheorghe Budeanu, să mă cert de vreo cincizeci de ori cu Sorina şi, mai ales, să scriu articolele prin care, cred eu, m-am afirmat ca jurnalist.

Mă bucur că am fost la TIMPUL jumătate din viaţa sa şi că am cunoscut aici adevărata faţă a Moldovei – faţa cea murdară, ascunsă de ochii alegătorilor, faţa cea groaznică şi care îţi ridică părul măciucă. De aceea, cu prilejul împlinirii celor zece ani ai TIMPULUI şi a celor 20 de ani de independenţă ai Republicii Moldova, îmi invit astăzi cititorii să caute câte o cârpă, să o înmoaie în apă şi să roadem în fiece zi, măcar puţintel, murdăria din sufletul şi de pe faţa ţării noastre. Dacă fiecare din noi va încerca să fie corect în tot ce face şi zice, vă asigur că faţa aceea se va curăţa mult mai repede.