Dintre toate statele est-europene, România a avut una dintre cele mai sinuoase traiectorii, după căderea regimului comunist. Din perspectiva dezvoltării economice și a sistemului de partide, în primele două decenii experții și liderii europeni și americani puteau căuta elevi-model oriunde, dar nu la București.

Am avut de la bun început ceea ce nu avusese niciunul dintre vecini (Albania e caz aparte) – o sângeroasă schimbare de regim. Am avut apoi mineriade, un crah economic din care e de mirare că am ieșit până la urmă teferi, și i-am avut pe Ion Iliescu și Adrian Năstase. În timp ce Polonia și Ungaria se deschideau cu toată forța spre lume și modernizare din temelii, la noi unul vâna inamici istorici (boieri, partide antebelice – cazul lui Iliescu), iar celălalt trăgea cu arcul după inamicii zilei (presă, opoziție – cazul lui Năstase).

Însă oricât de gri spre negri îi va reține memoria colectivă, anii ’90 au fost cei în care România a pus bazele unui proces remarcabil: repararea relațiilor dintre minoritatea maghiară și majoritate și aducerea lor la un echilibru care s-a dovedit sustenabil. Într-o regiune care cunoscuse baia de sânge din spațiul ex-iugoslav, performanțele Bucureștiului și Budapestei de a depăși pragmatic momentul Târgu-Mureș ’90 au fost o reușită fundamentală. Sigur că perspectivele unei aderări la Uniunea Europeană și NATO au împins ambele tabere spre apropiere, dar asta nu umbrește cu nimic realizarea. Din contră, ar trebui să ne aducă aminte cât de prețioasă a fost, în ansamblul ei, intrarea în rândul lumii civilizate.

Cum era de așteptat, capacitatea celor două comunități de a conviețui a contribuit la progresele economice și politice ulterioare, iar reușita nu a trecut neobservată nici în afara granițelor României. În cancelariile occidentale, țara noastră este recunoscută ca model de bune practici în tratarea minorităților naționale, iar standardele în materie pe care le-a fixat Bucureștiul sunt printre cele mai înalte din lume, dacă nu cele mai înalte.

Imaginați-vă acum ca pe un baraj toată această infrastructură instituțională, legislativă, diplomatică, economică și politică ce a permis, de peste 25 de ani, rămânerea relațiilor româno-maghiare în matca înțelegerii.

Un baraj de acumulare a cărui caracteristică intrinsecă e tocmai complexitatea lucrării. Dependentă de ea este forța brută de care dispune pentru a ține în frâu volumul neverosimil de apă. Însă independentă de ea rămâne presiunea constantă la care construcția este supusă 24/24 de legile fizicii căreia i se supune apa stăvilită. În ciuda prezenței sale monumentale, orice baraj de acumulare rămâne totuși o entitate vulnerabilă.

Îl poate doborî o bombă, dar îl pot face să plesnească și șocuri infinit mai mici, cu condiția ca ele să lucreze sistematic și să aibă timp la dispoziție. Pentru barajul care ține în frâu relația româno-maghiară riscul vine mai degrabă din micile breșe și trepidații. În cazul său, moștenirea istorică comună este acea presiune care acționează non-stop, în virtutea nu a legilor fizicii, ci a legilor istoriei. Pentru că e încă destul de proaspătă această istorie comună, nu prea avem soluții-minune în a o face să înceteze, cel puțin de aici în câteva generații.

Prin urmare, totul depinde efectiv de calitatea lucrărilor făcute, la origine, și de întreținerea cu sfințenie a construcției, pe parcurs. În ultimii ani, e limpede că Budapesta lui Viktor Orban și unele grupări de la București au ignorat imperativul de a evita să dea cu târnăcopul în structura acestui baraj, ce să mai vorbești de efectuarea unor lucrări periodice de întreținere.

De când au revenit la putere, în 2010, Orban și FIDESZ lovesc sistematic în relația bilaterală, fie direct, fie implicit, prin noua poziționare față de proiectul european și politia agresivă de sprijinire a minorității maghiare din statele vecine. În România, din nefericire această agendă străvezie a Budapestei și-a găsit puncte de sprijin în forțe politice constant conectate la actul guvernării: UDMR și PSD. Nu e niciun secret că un personaj ca Viktor Orban are tot interesul, dată fiind agenda strategică, în a vedea la București un stat slăbit, eventual populat cu epigoni rudimentari.

Dragnea și PSD-ul din timpul și de după el au fost tocmai instrumentele care au potențat politicile Ungariei. Au jucat cartea naționalismului de grotă doar pentru a îndepărta România de UE, SUA, NATO (adică acei stâlpi pe care s-a sprijinit reconcilierea româno-maghiară). Au atacat din interior instituțiile-cheie care conferă soliditate statului român.

Au tranzacționat relația bilaterală cu Ungaria pentru a beneficia de sprijinul discret pe care iliberalii de la Budapesta îl puteau oferi iliberalii lor de la București. Scandalul din jurul legii privind autonomia Ținutului Secuiesc nu e un episod picat din senin, ci o consecință a atitudinii duplicitare și anti-naționale a unor politicieni români care, altfel, țipau că România fusese vândută străinilor din UE și NATO. În ultimii patru ani au mai fost și alte momente de acest gen. De remarcat însă că microbul a rămas în PSD chiar și la un an de la dezinfectarea penală de Dragnea a partidului.

Mai rămâne totuși o problemă de fond, pe care partidele au evitat constant să o abordeze frontal. În ce măsură UDMR, formațiune înființată în România, în baza legislației electorale românești și, ca atare, obligată să-și desfășoare activitatea sub umbrela Constituției de la București, servește totuși interesul național din țara natală? Iar de aici tema se ramifică.

Întâi de toate, o simplă precizare, vorba ingratului Tudorel Toader: UDMR este un partid care reprezintă interesele minorității maghiare, un fapt perfect legitim. Nelegitim e să deviezi de la misiunea oficială și să transformi acest obiectiv în pretext pentru a submina interesele României.

Iar interesele României sunt, printre altele: menținerea unei relații echilibrate și corecte între majoritate și minoritățile naționale, dezvoltarea țării în matca democrației liberale, respectiv menținerea fermă a orientării strategice euroatlantice.

Cu Viktor Orban la cârma Budapestei, UDMR a decăzut la rangul de curtean al premierului maghiar. Din această poziție, Uniunea condusă de Kelemen Hunor e practic vectorul principal prin care Guvernul Ungariei își proiectează dincolo de granițe propriile priorități de politică externă.

Printre prioritățile lui Orban (Viktor), amintim: promovarea democrației iliberale, subminarea proiectului european, „concesionarea” către Rusia și China a unei uși dosnice spre măruntaiele politicilor și deciziilor UE, în schimbul unor câștiguri netransparente pe care Ungaria le obține sau la care doar speră din relațiile bilaterale cel puțin ambigue cu cele două state.

Pe scurt, direcția strategică a Budapestei e tot mai departe de cea asumată de București.

Și atunci, când UDMR acționează în România preponderent în funcție de ceea ce îi dictează Viktor Orban, oare în ce măsură mai reușește să-și conserve legitimitatea originară?

O analiză publicată în ianuarie anul acesta de Balkan Insight punea degetul pe rana deschisă făcută de joint-venture-ul FIDESZ-UDMR:

• În centrul acestei politici se află controlul a ceea ce etnicii maghiari din România – și din alte părți – citesc și ascultă.
• Din punct de vedere geografic, maghiarii din Transilvania nu sunt concentrați într-un loc, ci răspândiți în sate și orașe mari din întreaga regiune. Acest lucru face ca presa maghiară să fie mai puțin atractivă pentru potențiali clienți de publicitate, afectându-i situația financiară.
• De fapt, cei mai mulți dintre maghiari consumă știri al căror conținut provine din Ungaria. Dintre cele cinci cele mai vizionate canale de televiziune care se pot urmări în Transilvania, patru sunt controlate de guvernul maghiar.
• Și, potrivit unui studiu al lui Kiss, maghiarii din Transilvania petrec de două ori mai mult timp urmărind canalele din Ungaria – în medie 100 de minute zilnic – comparativ cu cele în limba română.
• “Consumul de presă și integrarea maghiarilor transilvăneni în spațiul mediatic transnațional de limbă maghiară este unul dintre cele mai importante mijloace instituționale în vederea unificării virtuale a maghiarilor răspândiți în întreaga lume” notează Kiss, într-un studiu din 2018.
• Kiss a declarat pentru BIRN că influența radioteleviziunilor maghiare a fost evidentă în sporirea ostilității maghiarilor transilvăneni față de migranții și refugiații majoritar musulmani care încearcă să ajungă în Uniunea Europeană din Orientul Mijlociu, Africa și Asia – un flux pe care Orban a încercat să-l oprească în Ungaria ridicând garduri la frontieră și lansând avertismentele înfricoșătoare despre soarta “Europei creștine”.
• „În România nu a existat niciodată o puternică propagandă anti-migrație”, a spus Kiss.
• “Dar, aici, rasismul a fost mereu puternic împotriva romilor, de exemplu. Rasismul instrumentat acum politic și alimentat din Ungaria face ca xenofobia să fie extrem de puternică în anumite părți din Transilvania”.
• În 2017, au apărut niște imagini video online de la o grădiniță transilvăneană, unde, în cadrul unui carnaval, un băiețel costumat în polițist și înarmat se bătea cu o fetiță care juca rolul unei refugiate siriene care avea un copil. Apoi, în 2018, locuitorii dintr-un oraș transilvănean au chemat poliția la apariția unui grup de turiști israelieni, care fuseseră luați drept migranți ilegali.
• Ca o consecință a dominației Ungariei asupra consumului mediatic, dacă principalul partid politic maghiar din România, UDMR, dorește să ajungă la alegători, el trebuie deseori să apeleze la posturile maghiare, sporindu-și astfel dependența de guvernul maghiar.
• UDMR și partidul Fidesz al lui Orban au avut pe vremuri relații încordate, dar începând din 2011, când Kelemen a fost ales lider al UDMR, cele două partide au găsit un limbaj comun sau, după cum afirmă o sursă la curent cu activitatea partidului, au ajuns la “un pact de neagresiune.
• În iarna lui 2013, un an în care statul de drept fusese greu încercat, scriam în România liberă despre adevărata față a UDMR, sub conducerea lui Kelemen Hunor: „practic, în afară de cele câteva elemente clasice ale politicii sale, vechi de 24 de ani, precum folosirea limbii maghiare, autonomia şi plăcuţele bilingve, singura activitate în care UDMR investeşte o energie pe măsură, poate chiar mai mare, ţine de blocarea activităţii DNA, respectiv ANI şi de amendarea legislaţiei, în funcţie de nevoile pe care le au avocaţii apărării din dosarele de mare corupţie”.

A urmat perioada 2017-2019, când prieteniile politice ale partidului condus de Kelemen Hunor s-au înșirat pe o axă la extremitățile căreia îi găseai pe Liviu Dragnea & PSD (la București), respectiv Viktor Orban & FIDESZ (la Budapesta). Întâmplător sau nu, două forțe a căror trudă pare să fi avut un singur scop: slăbirea statului român. Pe linia asta, Dragnea & PSD au avut mai multe succese, poate și pentru că, în mod natural, au avut la dispoziție și mai multe pârghii.

UDMR nu mai poate fi credibil și nici legitim decât atunci când va face dovada rupturii cu cel puțin una dintre cele două forțe. Diluarea relației cu cealaltă se va impune apoi de la sine.

În aceste condiții, pentru binele românilor din România, al maghiarilor din România și al ungurilor din Ungaria, atitudinea statului român trebuie să fie fermă și neechivocă atunci când vine vorba de periclitarea conviețuirii pașnice atât de greu atinse.

Ieșirea la rampă a președintelui Iohannis e un bun și promițător început. De dragul eficienței, însă, e necesar ca în acest joc să intre și guvernul român. E singura entitate a statului care, prin programe economice închegate, poate opri enclavizarea economică, socială și politică a județelor-țintă pentru Guvernul condus de Viktor Orban.

Altfel, undeva e ceva defect atunci când judeci în termeni de vadimism atitudinea lui Klaus Iohannis, dar ignori sau minimalizezi politica de stat pusă în operă de Viktor Orban.

https://universul.net