In cadrul unei sedinte a Clubului IDEA am discutat o chestiune foarte importanta: reforma sistemului de pensionare. Gratie invitatilor nostri speciali, Alexandru Zgardan si Alexandru Bordea, discutia nu numai ca a fost angajanta, dar a oferit si o imagine integrata asupra starii de fapt a lucrurilor din acest domeniu. In cele ce urmeaza, voi prezenta un rezumat al „ideilor de alternativa” examinate in cadrul acestei sedinte.
1. Sistemul PAYG nu mai functioneaza
Principiul solidaritatii generatiilor, impregnat in sistemul de pensii Pay As You Go (PAYG), a functionat atata timp cat raportul dintre salariati si functionari era categoric in favoarea primilor. Cresterea sperantei de viata a stricat legatura dintre cele doua categorii, inclinand balanta in favoarea pensionarilor. Probabil, acest lucru nu s-ar fi intamplat daca cresterea sperantei de viata era insotita in mod constant de cresterea varstei de pensionare. Insa, in conditiile cand varsta de pensionare este un lucru dat prescris de legislatie, societatea nu accepta de-a gata ideea sa lucreze mai multi ani inainte de a fi in drept sa beneficieze de pensie.
Respectiv avem de-a face cu urmatoarea situatie: contributiile nu mai sunt suficiente pentru a achita pensiile in marimea asteptata (rata de inlocuire a salariilor). Pentru ca sistemul sa functioneze „normal” este necesar, din punct de vedere strict matematic, fie ca pensia sa devina mai mica, fie ca pensionarii sa fie mai putini. Din punct de vedere economic, insa, o pensie mai mica e un non-sens, iar o varsta de pensionare mai mare, desi logica, este extrem de nepopulara. Nu ma refer la R. Moldova; problema e aceeasi in plan international. In Moldova, insa, ea este acutizata de migratia peste hotare a unei parti insemnate de potentiali contribuabili.
Deci, ce-i de facut?
Impresia mea este ca guvernele straine au ajuns la solutia sistemului de pensii bazat pe trei piloni observand comportamentul uman. Daca fiecare cetatean si-ar pune bani de-o parte pentru batranete, pensiile nu ar fi necesare. Insa atata timp cat suntem tineri nu prea ne gandim la faptul ca suntem si muritori. Prin urmare, acesta e sistemul de pensii bazat pe trei piloni – o forma de constrangere a cetateanului sa puna banii de-o parte pentru a-si asigura batranetea. Din aceasta interventie a statului decurg cateva reguli:
• Contributia trebuie sa fie individualizata;
• Contributia trebuie sa fie investita.
Sa examinam sistemul de pensii bazat pe trei piloni mai amanuntit.
In cazul Pilonului I, nu este vorba despre nimic altceva decat despre sistemul PAYG redus la minimum. Statul emite o garantie: fie ca contribuie sau nu, statul nu isi va lasa cetatenii la ananghie. Deci, exista un minimum pe care statul se angajeaza sa-l ofere neconditionat de contributiile pe care le fac cetatenii. Observam ca, sub acest aspect, chestiunea unui impozit special este secundara – pensia minima ar putea fi finantata si din bugetul de stat, daca s-ar dori acest lucru. Meritul unui impozit special este faptul ca acesta introduce o oarecare echitate. Pentru a produce ceva, angajatorii se servesc de angajati. Peste un timp anumit, acesti angajati isi pierd capacitatea de munca. Este uman, prin urmare, sa li se garanteze o pensie!
Exista tari in care contributiile pentru pensia minimala sunt facute si de angajati, si de angajatori. Mi se pare ca acest lucru complica inutil sistemul din punct de vedere al administrarii. De asemenea, cred ca procedura ar urma sa fie simplificata la maximum. Din moment ce impozitul respectiv este destinat pentru finantarea pensiei minime, valoarea lui ar fi cazul sa fie un coeficient aplicat numarului de lucratori. In plan practic, daca reiesim dintr-o pensie minima de 500 lei si numarul de pensionari de cca 500 mii, vom avea nevoie de un buget de 250 milioane lei lunar.
Astfel, daca numarul populatiei ocupate in economia nationala este de cca 1,4 milioane, contributia lunara a angajatorului trebuie sa fie de aproximativ 200 de lei de caciula. Adica, 2400 lei anual, multiplicat numarului de lucratori.
Am examinat si posibilitatea ca Pilonul I sa nu existe deloc, fiind substituit de sistemul de compensatii tintite. E logic: daca statul si asa isi asuma angajamentul de a nu-l lasa pe cetatean la ananghie, de ce sa nu fie aplicata aceasta regula generala si sa nu cream ceva special pentru pensionari?
Pentru Pilonul II este necesara capitalizarea contributiei. Cu alte cuvinte, suma contributiilor va fi investita in instrumente financiare, astfel incat valoarea contributiei sa nu fie erodata de inflatie, ci din contra, sa genereze un venit aditional.
Este clar ca, in cazul pilonilor II si III, fondurile private de pensii necesita a fi reglementate clar din punct de vedere prudential intru evitarea unui eventual colaps al sistemului.
2. Sistemul de pensii bazat pe trei piloni nu este un panaceu
Oricat de trist este acest lucru, trebuie sa admitem ca, de la faptul ca vom colecta contributiile altfel si vom achita pensiile altfel, raportul dintre angajati si pensionari nu se va schimba. Sa uitam pentru moment despre sisteme si sa catalogam universul de persoane interesate la doua categorii: salariati si pensionari.
Ceea ce releva aceste cercuri este ca, schimband mecanismul de traducere a contributiilor la pensii, dimensiunea cercurilor nu va creste. Fie ca implementam sau nu sistemul de pensii bazat pe cei trei piloni, ramanem a ne confrunta cu vechea problema: numarul de pensionari este disproportionat fata de numarul de salariati. Unicul avantaj pe care il ofera noul sistem este motivatia de a contribui. Acceptand ca idee ca acele contributii, care urmeaza a fi transferate in fondul de pensii raman a fi „ale tale”, ai un motiv in plus sa contribui. Nu mai privesti deducerile din salariu ca pe o taxa suplimentara din partea statului, ci ca o investitie in propriul viitor. De aici, se ajunge la faptul ca rata contribuirii care astazi este calificata ca fiind impovaratoare, maine va fi considerata acceptabila.
De fapt, ar mai fi un avantaj marginal in implementarea sistemului de pensii bazat pe cei trei piloni si anume, dezvoltarea fondurilor private. Se crede ca acestea au o capacitate mai buna de a administra un proiect de asemenea anvergura decat structurile statale. Astfel, asumandu-ne un castig de eficienta, trebuie sa intelegem ca, daca in prezent la fiecare leu de contributii la Fondul Social numai 80 de bani se transforma in pensii, diferenta fiind „consumata” de aparatul administrativ al CNAS, apoi intr-un fond privat s-ar putea ca din fiecare leu 90 de bani sa ajunga la pensii (cifrele reprezinta niste asumari si sunt prezentate doar in scop ilustrativ). Insa, trebuie sa tinem cont de faptul ca, nefiind reglementate si supravegheate la modul adecvat, exista riscul unui colaps al fondurilor private, ceea ce va majora substantial factura prezentata contribuabililor.
3. Care este, totusi, miza noului sistem de pensionare?
In cele din urma, ajungem la concluzia ca implementarea unui sistem de pensii bazat pe trei piloni nu este un scop in sine. Mai degraba, asemenea sistem este instrumental in atingerea obiectivului real, acela de a inchide golul financiar dintre volumul contributiilor si marimea pensiei.
Realmente, nu avem decat doua parghii pentru a realiza acest deziderat:
1. Volumul pensiilor platite trebuie micsorat, marind varsta de pensionare (sau, cel putin, egaland varsta de pensionare a femeilor cu cea a barbatilor).
2. Volumul contributiilor trebuie ridicat prin atragerea in circuit a persoanelor, care actualmente nu contribuie la sistemul de asigurari sociale obligatorii.
Evidenta anecdotica arata ca, actualmente, contributiile la Fondul Social vin preponderent din parte bugetarilor si a angajatilor din sistemul financiar, care sunt monitorizati mai strict. Prin urmare, intuim ca exista o rezerva de circa 30-40% la capitolul contributiilor care ar fi de natura sa inchida golul existent in masura in care noul sistem de pensii bazate pe contributii va reusi sa se faca atractiv.
4. Totul e clar, cum sa realizam tranzitia?
Din pacate, spre deosebire de alte reforme, in cazul reformei sistemului de pensionare nu este suficienta doar vointa politica. Exista costuri majore asociate tranzitiei si acestea deriva din faptul ca, odata hotarata tranzitia la noul sistem, contributiile individuale trebuie investite. Prin urmare, o parte din contributii nu va mai servi la plata pensiilor curente. Acest lucru este foarte important.
In sistemul actual, 23% din contributii le face angajatorul si 6% le face angajatul. Respectiv, veniturile Fondului Social sunt formate in proportie de 4/5 din primele si 1/5 din ultimele. Daca aceasta cincime, care este rezultatul contributiilor individuale a angajatilor, va fi „pusa de-o parte”, avem un deficit instant de 20% la Fondul Social!
Prin urmare, intelegem ca acest pas trebuie facut, dar cum?
O solutie ingenioasa o reprezinta imprumuturile pe termen lung. Admitem ca fondurile de pensii (nu conteaza daca sunt publice sau private) vor avea nevoie de instrumente pe termen lung pentru a investi contributiile colectate. In R. Moldova nu prea avem din acestea. Respectiv, statul va emite obligatiuni de stat cu scadenta de 20 de ani, pe care le vor procura fondurile de pensii pe banii obtinuti din contributii. Cu mijloacele atrase de la emisia obligatiunilor, statul va finanta gaura din bugetul Fondului Social.
Pare o solutie eleganta, insa are si anumite neajunsuri: cresterea datoriei publice de la an la an si majorarea substantiala a serviciului datoriei. Prin urmare, este prudent sa se recurga la aceasta forma de finantare a deficitului in special pentru a crea instrumente investitionale, suplinind mijloacele imprumutate astfel de la generatia viitoare cu fonduri obtinute pe urma privatizarii sau din granturi externe.
Simplu, da?
Sorin Hadarca,
expert economic, Clubul IDEA
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
