Strămoşii noştri geto-daci au avut o credinţă monoteistă foarte asemănătoare ca şi concept şi valoare cu cea creştină: perenitatea şi omniprezenţa dumnezeirii, credinţa în viaţa de apoi, moralitatea ca nucleu al credinţei, unitatea trupului şi a sufletului etc. Religia dacilor a fost atât de puternică încât n-a putut fi înlocuită de cea a romanilor, care le-au ocupat ţara – nu şi sufletul. N-ar trebui, deci, să ne batjocorim viaţa noastră spirituală cu idealuri şi scopuri educaţionale de împrumut, ci să ne urmăm firesc destinul nostru spiritual. Iar acesta poate dăinui în primul rând prin educaţie.
Primul nostru Învăţător, Isus Hristos, a fost sacrificat de Tatăl Său pentru a le da oamenilor sensul vieţii – desăvârşirea. De ce ar mai trebui dar să căutăm alte sensuri ale vieţii şi alte scopuri ale educaţiei, când acestea ne-au fost dăruite generos de către însuşi Tatăl nostru Cel ceresc?
Comunismul ne poruncea să ne dezvoltăm multilateral şi armonios – de fapt, era un obiectiv doar pentru epoca industrială, care-i cerea omului să se adapteze la produsele sale. Epoca postindustrială, sau postmodernismul, ne îndeamnă şi ea să ne adaptăm – la lumea în care trăim. Dar adaptarea este îndemnul celui rău, căci el nu poate crea. Şi ca să ademenească suflete, sperând astfel să împuţineze creaţia divină, le provoacă să se adapteze la lumea existentă doar pentru a o folosi, în plăcere.
Isus ne îndeamnă să ne creăm pe noi înşine, creaţia fiind sensul dumnezeirii. Creaţia nu are început şi nici sfârşit. Ea nu poate fi oprită sau împuţinată şi ne este dată, ca prin ea să ne desăvârşim. Căci Dumnezeu a creat lumea ca operă ce se autocreează mereu, şi pe om în lume, ca să dea sens creaţiei Sale anume recreând lumea şi creându-se pe sine în lumea peste care este lăsat stăpân. Stăpân nu pentru a o folosi doar, căci astfel ar împuţina-o, ar uza-o, ar distruge-o. Omul a fost lăsat stăpân peste lume ca spirit, legea supremă a căruia este să trăiască în materie pentru a se autodesăvârşi şi a reveni înnobilat în propria fiinţă.
Şi desăvârşirea ne este dată nu pentru a o folosi, ci ca pe o potenţialitate care ne cere să muncim, educaţia fiind munca pentru desăvârşirea sufletului şi nu pentru „a trăi în societate”, precum se afirmă în mod automat la tot pasul. O societate mai bună şi oameni mai bine pregătiţi să trăiască în ea este doar un obiectiv intermediar în opera de desăvârşire a sufletului. Căci desăvârşirea nu este o activitate aparte, o muncă specială. Prin tot ce facem – Bine şi Frumos, prin Adevăr şi Dreptate – creăm Libertatea fiinţei noastre şi astfel o desăvârşim. Doar omul liber este cel mai aproape de fiinţa desăvârşită.
Putem obţine aceste valori doar prin educaţie: prin educaţie obţinem credinţa, care ne leagă de Dumnezeu; prin educaţie obţinem calitatea de a crea şi a recepta frumosul, care armonizează relaţia noastră cu Dumnezeu. Educaţia, arta şi credinţa sunt cele trei începuturi ale omului care îl reprezintă ca fiinţă îndumnezeită – îngemănată sufletului veşnic.
Să-i ajutăm dar pe copii să vină la Isus – să cunoască lumea care li s-a dat, să se cunoască pe sine în lume, căci astfel vor cunoaşte adevărul, iar adevărul îi va face liberi (Ioan, 8.32), şi fiind mai liberi, de Dumnezeu mai aproape vor fi, mai desăvârşiţi vor fi, descoperindu-şi fiecare propria cale spre înveşnicirea sufletului.
Vlad Pâslaru,
profesor universitar
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
