Moldova

Despre moldovenişti şi moldovenism

Rendez-vous-ul meu cu falsul este, din nefericire, aproape cotidian şi cred că numai o foarte bună aşezare interioară, rezultatul multor ani de educaţie, mă fereşte de derapaje epistemice.

Spre deosebire de alţii prinşi cu ocupaţii mai nobile, eu am nefastul obicei de a sta pe reţelele de socializare. Mai mult de atât, când o fac, adeseori îmi irosesc timpul discutând cu moldoveniştii de tot soiul, mari şi mici, dar cu toţii aproximativ la fel de vajnici „patrioţi”. Mărturisesc că fac acest lucru din dorinţa sinceră de a înţelege cum este posibil ca un om aparent sănătos la cap să susţină teorii din acelea cu extratereştrii care ne-au făcut în laboratoare sau „poporul moldovan” care se trage din slavi („dar nu ca românii de la Roma”). Găsesc că e uimitor să văd cum senzaţia de perplexitate se menţine la fel de vie în faţa aberaţiilor pe care îmi este dat să le aud repetându-se la infinit de câţiva ani încoace, aberaţii gen „limbă moldovenească”, „etnie moldovenească”, „frăţie de sânge cu slavii (a se citi ruşii) pe motiv că pe vremea lui Ştefan cel Mare se scria cu chirilice”, „moldovenii se trag din daci, românii din romani” şi altele din acelaşi imbecil registru medieval. Din acest motiv, încă îi mai ascult pe aceşti ordinari colportori de fals, partizani fără perdea ai minciunii instituţionalizate. Da, încă îi ascult, probabil pentru că sunt un naiv romantic care mai crede în lucruri ca bunul-simţ sau triumful raţiunii. Realmente mi-am dorit să-i înţeleg.

De la începuturile acestui periplu şi până acum, perplexitatea mea a traversat toate stadiile posibile, de la uimire mută, indignare ironică până la furie şi dezgust iremediabil. Am abandonat scârbit discuţiile, le-am reluat când mi s-a părut că există un licăr de speranţă, apoi iarăşi le-am abandonat şi tot aşa. Dar nu mi-am pierdut speranţa. Cam aşa se desfăşoară întâlnirile online.

Faţă în faţă cam toţi moldoveniştii se poartă la fel. Iniţial abordarea este de regulă una curat tovărăşească, aproape ai senzaţia că te curtează. Primeşti bineţe pe un ton reverenţios, el „privet”, eu „salut”, apoi sub formă de glumă se fac uşoare remarci identitare cu rolul de tatonare a terenului, glume care, între noi fie vorba, îmi sună cam la fel de subtil ca poantele de brigadier spuse după „trei sute de grame”. Acesta este momentul în care eu mă prefac că am gustat glumiţa şi trecem mai departe. Totul pentru a nu distruge fragilul ecosistem al discuţiei. Mă rog, e cam ca în sport, se face încălzirea. Orice remarcă în acest moment este inoportună, căci altfel tonul preopinentului meu se ridică subit, căpătând o severitate paternală şi te face să simţi cum aerul începe să se încarce ultimativ cu nespuse reproşuri şi somaţii. Simţi cum frustrările bine disimulate de până atunci parcă aşteaptă să lovească ca trăsnetul în pseudodiscuţia noastră risipind brutal bruma de concordie abia înfiripată. Între timp, stau şi ascult teorii care mai de care mai fantastică. În cele din urmă, îmi iau inima în dinţi şi, plin de legitimă indignare, denunţ falsul cu un ton precaut. Politeţea mea nu dă roade. Instantaneu, atitudinea interlocutorului meu devine una explicit marţială, politeţurile sunt deja accesorii inutile care doar stânjenesc insulta genuină, zisa cu năduf sau lovitura cu sete aplicată drept în moalele capului. Realizezi că asta era de fapt starea reală ab initio şi că te-ai complăcut într-o simulare de bunăvoinţă a ticălosului sortit să nu poată fi altfel. Mi se ţipă isteric în faţă despre Neam, Ştefan, Pobeda şi altele pe care respectivul mi le urlă şuierat cu majusculă, o majusculă cu care mi-ar sparge şi capul doar voi pricepe odată că moldovenii nu pot fi români pentru că au scris cu chirilice.

În urma acestor neplăcute interacţiuni, am aflat nu doar că regele e gol, ci că de fapt nici măcar nu e rege, dar un impostor, un golan cu idei de stepă care încearcă să te prostească în cel mai neruşinat mod. Moldovenistul tipic este nu doar rău intenţionat, ci şi foarte prost informat, operând cu frânturi de informaţie, cârpind din idei de împrumut teorii rupte-n coate ce se vor credibile. În faţa interogaţiei simple, a evidenţei de necombătut cum ar fi, de exemplu, un manuscris sau o cronică, sfertodoctul în cauză se comportă ca un lipsit de bun-simţ şi inteligenţă, dă răspunsuri maşinale de o previzibilitate dezarmantă. Golemul moldovenist nu e capabil să gândească autonom şi nu poate să răspundă decât agitându-se propagandistic. Adevărurile evidente îl prost-dispun şi-l fac violent. Plăsmuirea himerică a Moscovei care este moldovenistul nu ştie decât să acuze şi să fluture ameninţări. Dar nu că ar vrea, ne spune el, ci pentru că se apără. Se apără de fascişti, de „români”, de „unionism”, de Ghimpu, de Obama, de Băsescu, de NATO, de UE şi de orice i se pare lui că-i ameninţă „statalitatea de şase sute şi mai bine de ceva ani”.

Această sectă este una stearpă şi moartă încă din proiect. Regele, aşadar, e gol, impostor, dar şi născut mort. Un plod lepădat de mama care refuză să crească rodul unui viol. Mumia moldovenismului deja nu mai poate ameninţa pe nimeni. El trebuie pus în formol şi condus la muzeu, acolo unde este acum şi tatăl său, Stalin. Iar noi să facem aşa cum ne spune Scriptura „Sus s-avem inimile!”. 

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *