Despre unionism, cu calm (2)

„Nimic nu este nerezonabil, daca este util” (Tucidide)

(continuare din numarul trecut al Editiei de vineri)

Tratatul de baza dintre Romania si R. Moldova, parafat la 28 aprilie, niciodata semnat, a fost, practic, ultimul prilej de manifestare plenara si concreta a aspiratiilor politice unioniste. Dupa anul 2000, „chestiunea unionista” intra intr-o noua faza, pe acelasi trend descrescator, cel putin la nivelul expresiei ei publice.

Paradoxurile unui protest identitar

La 25 februarie 2001 ajunge la putere Partidul Comunistilor. Moldovenismul sovietic redevine politica oficiala, apare Conceptia politicii nationale de stat a RM si Dictionarul moldovenesc-romanesc, se dau publicitatii datele unui recensamant criticat inclusiv de reprezentantii Consiliului Europei, Istoria Romanilor este suprimata din programele de invatamant, iar comunistii vor sa confere limbii ruse statutul de limba oficiala. Reactia societatii este canalizata intr-o miscare de protest ampla, in regim non-stop. Dar aceasta manifestatie, cu evident vector identitar pro-romanesc, are un destin surprinzator. Inceputa in ianuarie 2002 de catre PPCD, va fi reluata, practic, si in anul urmator.

Energia colectata in strada in numele unor revendicari identitare se va descarca insa in alta albie: in noiembrie 2003, liderii strazii vor fi printre initiatorii Comitetului pentru Apararea Independentei si a Constitutiei RM, respectiv, gruparea care va constitui avangarda bataliei impotriva Memorandumului Kozak. Diferentele dintre 2002 si 2003 sunt semnificative si chiar ironice: o lunga actiune de protest declansata de mize identitare pro-romanesti, culmineaza cu a manifestare in numele integritatii si independentei RM. Aburul „unionist”, atata cat plutea deasupra Pietei Marii Adunari Nationale, s-a risipit urgent cu ocazia bataliilor anti-Kozak, purtate sub sloganul „Dumnezeu sa ocroteasca R. Moldova”. Nu e pentru cine se pregateste…

Ceea ce a urmat, se stie. In 2005, legatarii Frontului Popular unionist flancheaza electoral liderul PCRM, in numele obiectivului portocaliu al integrarii regiunii in siajul euroatlantic, persistand, chiar si in pofida evidentelor, in acest proiect. Parafrazand, parca, replica unui celebru personaj din Caragiale, „patria cea mare” se schimba cu „patria cea mica”, iar simbolistica sau incarcatura emotionala livrate, initial, celei dintai, revin acum „patriei celei mici”, devenita intre timp „proiect de succes”. Spatiul public este, practic, epurat de orice discurs cu tenta unionista. Nu doar ca dispare din peisaj, dar capata conotatii negative – sintagma devine sinonima cu „infractor”, „ilegalist” sau „sabotor”.

Resuscitat din dreapta Prutului

Paradoxal, discursul unionist avea sa fie resuscitat, cu timpul, de partea care il abandonase prima, respectiv, dreapta Prutului. Nu neaparat cu intentie. Cel care va face asta va fi presedintele Romaniei, Traian Basescu. Prin diverse declaratii, mai mult sau mai putin ambigue, presedintele Basescu redeschide dosarul si persista, incapatanat, in el. In 2005, condamna Pactul Ribbentropp-Molotov. In ianuarie 2006, afirma ca „politica Romaniei ar trebui sa fie unificarea natiunii romane in interiorul UE”. In iulie 2006, sugera ca a facut o propunere presedintelui Voronin, astfel incat ambele tari sa adere la UE. In 2007 condamna din nou Pactul, iar in mai 2009 il considera definitoriu pentru relatia dintre cele doua state.

Dincolo de ambiguitatea lor, declaratiile au cel putin un efect concret. Teme considerate tabu cu ani in urma redevin frecventabile, usa fiind deschisa chiar de presedintele unui stat euro-atlantic. Mai cu seama la Bucuresti, dar nu numai, s-a constatat, deseori cu stupoare, ca se poate discuta si in acesti termeni relatia dintre cele doua maluri ale Prutului. De ce nu? Ca e bine sau rau, oportun sau inoportun, realist sau utopic – e alta poveste. Ceea ce intereseaza aici este ca asemenea declaratii au conferit, daca nu legitimitate, atunci normalitate acestui tip de discurs.

O asemenea constatare nu duce, fireste, la concluzia ca realitatile s-au schimbat in consecinta. Evident, nu, desi presedintele Basescu ramane cel mai popular politician din Romania in stanga Prutului. A vorbi astazi in termenii unionismului anilor ’90 este redundant si inutil. Pentru ca nu aceasta va schimba – daca se vor schimba! – relatiile dintre cele doua state! Nu „unionismul inimii”, ci o forma de „unionism” pe care am denumit-o „unionismul mintii”. Avem de-a face cu un fenomen nou, inedit in peisaj, dar cu relevanta sociologica consistenta. Nu il exclude neaparat pe cel dintai, dar este pragmatic, cauta solutii la problemele cotidiene, este mercantil si gandeste pe termen scurt. Nu ii cunoastem ponderea sociala, dar va trebui sa ne straduim sa o surprindem. Caci a discuta de acum incolo chestiunea unionismului facand abstractie de aceasta varietate a lui este naiv. Mai cu seama ca o serie de elemente de context favorizeaza aparitia, fie si tacita, a acestui fenomen.

Schita pentru o „sociologie a unionismului” sau dubletele basarabene

In primul rand, demografia si educatia. Evenimentele din 7 aprilie au aratat deja o generatie care nu mai are rabdare. E furioasa si revendicativa, nu se incurca in proceduri, iar pentru ea, orizontul de 20 de ani pentru eventuala integrare „normala” in UE este insuportabil. In plus, aceasta generatie, daca nu are puseurile emotionale si pro-romanesti ale generatiei frontiste, nu are in niciun caz ostilitate fata de Bucuresti.

„Regimul Voronin” nu a avut timp sa produca generatii anti-romanesti, doar a resuscitat sentimentul acolo unde exista. In al doilea rand, cresterea nivelului de aspiratii la toate nivelele societatii, chiar daca in ritmuri diferite. RM, deja cel mai sarac stat european, va iesi, inevitabil, mai tarziu din criza decat tarile din UE. Nevoia de prosperitate si eventualul efect de vitrina pe care, in cativa ani, Romania il va furniza, va fi dificil de ignorat peste Prut. Prosperitatea este o forta motrica dominanta in ziua de azi. Iar daca drumul spre prosperitate ajunge sa treaca (numai) prin Romania, cine se va opune cu adevarat?

Cine se va impotrivi unui pasaport european, unei piete de desfacere incomparabil mai extinse, unei diplome recunoscute in UE sau sansei de a munci legal oriunde? Aceasta este valabil inclusiv pentru minoritari („efectul baltic”). In al treilea rand, contextul geopolitic. In conditiile schimbari prioritatilor americane si, pe cale de consecinta, a unei Rusii tot mai pragmatice in regiune, optiunea (pro)romaneasca a RM nu va mai fi intampinata cu atata ingrijorare. Nu in ultimul rand, problema disonantei cognitive. Indiferent cat se pedaleaza pe asta, acceptarea plenara a identitatii romanesti nu este atat de dificila, iar trecerea de la „moldovean” la „roman”, mai ales la tanara generatie, este un pas care se face fara sacrificii identitare semnificative.
In concluzie, intr-un orizont de 5-10 ani de zile, este plauzibil sa asistam la aparitia unui asemenea fenomen si acolo trebuie cautate, eventual, resorturile unui asemenea curent. Dar asa cum omologul „unionismului inimii” din anii ’90 era „moldovenismul sovietic” anti-romanesc, omologul „unionismului mintii” va fi o forma de moldovenism „soft”, incoerent, dar rezonabil, care detesta in regimul Voronin tonul, nu neaparat continutul. Dar asta este deja alta poveste.