Agricultura e un teritoriu fascinant pentru mine. Mă regăsesc în mirarea fetiţei de şapte ani, crescută la bloc şi instalată de curând într-o casă care, din fericire, are o grădină. Astă-toamnă, micuţa a asistat la recoltarea cartofilor, iar acum, în primăvară, când a venit vremea săditului, m-a întrebat nedumerită:
– Noi ce facem, scoatem cartofii sau îi băgăm?
– Acum îi băgăm în pământ. Uite! îi îngropăm şi la vară o să avem cartofi noi!
– Păi de ce i-am mai scos dacă trebuie să îi punem la loc?
Am povestit mult, atunci, în grădină despre cartofi şi despre viaţă.
Anul acesta, am plantat prima oară în viaţa mea seminţe de flori într-o jardinieră, spre ruşinea mea, trebuia să o fi făcut mai demult. În fiecare zi urmăresc cu sufletul la gură ce se întâmplă în acel mic univers şi azi, de dimineaţă, am zărit primul colţ firav ieşind timid din pământ. Tare m-am bucurat şi parcă mi s-a luat un văl de pe ochi. Mi-am amintit o vorbă auzită nu ştiu când şi nici nu ştiu să spun cui aparţine, o parabolă plină de înţelesuri şi înţelepciune: „Sămânţa ştie că trebuie mai întâi să fie acoperită cu ţărână, să stea în întuneric şi apoi să se lupte pentru a ajunge la lumină”. De ce am uitat atâta vreme lecţia aceasta? De ce au trecut atâţia ani în care m-am luptat şi eu din greu ca să ajung la lumină, ani lungi în care am blestemat şi-am înjurat, fără să-mi dau seama că aşa e rostul lumii întregi, de la cea mai mică sămânţă până la cel mai grandios destin? De ce m-am văicărit şi m-am prăbuşit, când răspunsurile erau deja la mine? Acum au trecut toate şi vor veni altele. Sper doar atât, să nu mai uit vreodată pilda aceasta. Pentru că seminţele mele au răzbit.
Timpul Suplimentul Femeia
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
