Destine: NUNTĂ basarabeană în SIBERIA

publicat în Social pe 8 Iulie 2019, 00:32

Petru și Agafia Solcan au sărbătorit de curând 60 de ani de căsnicie și după cum ei înșiși mărturisesc, nu și-au imaginat că vor ajunge până la această vârstă. 

Au trăit pe propria piele chinurile deportării și nu aveau mai mult de 15 ani, când, în 1949, au fost ridicați și duși în Siberia. În Taiga au îndurat frigul și foamea, și au fost persecutați de bolșevici pentru că au cântat „Deșteaptă-te, române”. Pe lângă toate astea, au trăit o poveste de dragoste împreună și au jucat nunta cu tradiții românești. Astăzi, după șase decenii de când și-au zis „da”, bătrânii se mândresc cu cei trei copii, șase nepoți și trei strănepoți ai lor.

La 6 iulie 1949, au fost deportați. Agafia Solcan își aduce aminte foarte bine acea zi: „Tata nu era acasă, iar eu cu mama coceam pâine. Pe la amiază am auzit gălăgie în ogradă, câinele a început să latre și l-au împușcat. Doi soldați ruși ne-au anunțat că vom fi ridicați. Am încercat să fug, dar n-am reușit”.

Au fost ridicate fără să-și ia un capăt de ață. Ea, mama, sora ei Maria de opt anișori și sora mai mică, Sabina, care pe atunci nu avea decât șapte luni, au fost duse cu camionul din Ciripcău până la Florești, iar acolo urcate într-un vagon pentru vite.
„Am stat în vagon o zi, eram atât de obosită și plânsă că am adormit. Între timp, mama cu sora Maria au reușit să fugă, am rămas doar eu cu sora mai mică. Înainte de a porni trenul, totuși, am reușit să o arunc pe Sabina în brațele fratelui mamei mele, care era pe peron când a pornit trenul”, mărturisește Agafia Solcan.

Hrana deportatului - o felie de pâine neagră și o farfurie de supă „străvezie”

Apoi după un moment de tăcere, Agafia Solcan spune că acele imagini nu pot fi redate prin cuvinte: „copiii plângeau, oamenii mari țipau, nu înțelegeau ce se întâmplă”.

Cu trenul au mers aproape două luni până la Irkutsk. În tot acest timp erau hrăniți cu pâine neagră și supă străvezie. Odată pe zi li se aduceau o căldare de apă pentru tot vagonul, fiecăruia îi reveneau câteva picături de apă. Când au ajuns la Irkutsk, toți oamenii au fost dezinfectați, iar hainele le-au fost arse. În cele din urmă, au ajuns în Blagoveșcensk unde au fost împărțiți în grupuri. Cei tineri au fost repartizați la tăiat copaci în Taiga, cei bătrâni au mers la muncă în colhozurile de acolo.

În fiecare zi parcurgeau câte 30 de km ca s-ajungă în pădure. Lucrau câte doi în pereche. Aici pentru prima dată l-a întâlnit pe Petru, viitorul soț. „Am fost repartizați în perechi și eu am nimerit cu el. Așa îmi era ciudă pe el, căci se mișca încet, iar noi aveam normă pe zi, astfel, am cerut conducerii să mă schimbe cu altcineva. Norma pentru două persoane era de 15 cubi de lemne pentru o zi. Dacă nu reușeam, eram mustrați”, povestește bătrâna.

Doborâtul copacilor este o muncă istovitoare, își amintesc cei doi, și adesea, nu izbuteau să fugă și crengile cădeau peste ei. Seara se întorceau plini de vânătăi.

„Picioarele erau atât de înghețate, încât, eram nevoiți să tăiem pâslele. Iată de ce acum sufăr de picioare, tare mă mai dor”, spune bătrâna și arată spre picioarele legate.

Judecați pentru că au cântat „Deșteaptă-te, române”

Între timp, Petru Solcan își amintește că trăiau câte 60 de oameni într-o încăpere: „La mijloc era o sobă, în care se făcea focul zi și noapte, însă, chiar și așa sub paturi era gheață, deoarece, afară temperatura depășea -55 de grade Celsius.

Chiar dacă au suferit mult, bătrânii își amintesc că ai noștri erau foarte uniți, iar seara, de multe ori cântau „Deșteaptă-te, române” și „Trăiască regele!”. În acest mod încercau să promoveze valorile folclorice. Drept urmare, pentru aceste fapte 11 dintre deportați au fost arestați, judecați și trimiși în lagăre pentru deținuți politici.

„Agafia pentru că încă nu atinsese majoratul a fost eliberată, în schimb, tatăl meu împreună cu ceilalți au fost condamnați la 25 de ani, de asemenea, le-a fost confiscat tot ce reușiseră să adune între timp”, zice Petru Solcan.

Nuntă basarabeană în „Țara de gheață”

Chiar dacă de la început erau doar prieteni și nici nu și-au imaginat că vor fi vreodată împreună, totuși, în cele din urmă, s-au plăcut și au început să se întâlnească pe ascuns, după care a urmat și nunta.

„Știți cum am jucat nunta?”, ne întreabă curios moș Petru. „Pentru comandatură am cumpărat o scrumbie, 1 kg de biscuiți, o sticlă de țuică și o farfurie de varză murată, astfel, ne-au permis să ne cununăm”.

Ascultând, bătrâna Agafia adaugă: „La cununie a fost frumos. Ne-am cununat de Duminica Mare, este o sărbătoare foarte importantă pentru familia noastră. În afară de noi, în aceeași zi, s-a mai cununat o pereche de moldoveni. Țin minte că s-au strâns rușii și se uitau la noi ca la film”.

Peste un an, a apărut pe lume prima lor fetiță. Era un ger cumplit, iar peste o lună femeia a ieșit la muncă, deoarece, nu le permitea să stea acasă mai mult.

„Nici prin gând nu mi-a venit că vom trăi atât de mult, eram foarte bolnavă, când îmi cădea câte o creangă peste mine, credeam că e sfârșitul. Dar iată că am ajuns să sărbătorim 60 de ani de căsnicie”, mărturisește Agafia Solcan.

În 1958, soții Solcan au revenit acasă. Ei spun că aici au început totul de la zero. „Toată viața am muncit, acolo unde am plecat, nu aveam nimic, ne-am reîntors, iarăși nimic. Ne-am găsit un loc de muncă, am construit casa și am educat trei copii, toți cu studii superioare”, a conchis bătrânul Petru.

Spre final, bătrânii ne roagă: „ Cu prilejul comemorării Zilei deportaților, prin intermediul dumneavoastră, vrem să le transmitem multă sănătate persoanelor deportate care au rămas în viață”. 

ARHIVA TIMPUL
07.07.2013