Dezamăgirile unui neica-nimeni

Chiar şi dacă nu ajunsesem să-i acuz în mod direct de lipsă de patriotism, oricum, lăsam să se înţeleagă că plecarea lor ar fi o manifestare a laşităţii. Plecând, aceştia renunţau să mai lupte. Plecând, aceştia părăseau baricadele şi ne puneau pe noi, cei care rămâneam acasă, într-o situaţie şi mai dificilă, neavând pe umărul cui să ne sprijinim. Or, lupta era foarte dură şi fiecare camarad conta. Peste toate, mai era şi o luptă nobilă pentru schimbarea la faţă a societăţii basarabene. Ei bine, aşa gândeam eu până în 2009, când am scris Oamenii numănui, o piesă în care am vorbit despre moldovenii plecaţi în Italia. În ultimul timp însă, muştele îndoielilor au început să mă asalteze din toate părţile. Mă îndoiesc tot mai mult şi mai mult că aş fi avut atunci dreptate, şi iată de ce.

În primul rând, fiindcă am început şi eu să cunosc din interior partea mai întunecată a realităţii basarabene, după ce mi-am schimbat câteva locuri de muncă. Nu există nimic mai dificil în R. Moldova decât să-ţi găseşti o slujbă. E, poate, unul dintre cele mai complicate şi mai groaznice lucruri pe care le poţi trăi în ţara asta. Dacă rămâi fără serviciu, dai de dracu`, nu altceva. Şi apoi, infernul nu se termină aici. Să zicem că ţi-ai găsit un job, nu mai contează cât de bine e plătit, buba e în altă parte. Marea problemă a foarte multor joburi basarabene sunt şefii. Cu unele excepţii, fireşte, cum e doamna Kulikovski sau Gheorghe Erizanu, care sunt nişte şefi extraordinari, dar despre excepţii o să vorbesc cu o altă ocazie. Ei bine, cei mai mulţi dintre şefii basarabeni sunt nişte zbiri, sunt intoleranţi, nu acceptă ca subalternul lor să aibă un alt punct de vedere, nu acceptă libertatea de exprimare, sunt despotici, îi înjură şi îi umilesc, îi porcăiesc, strigă la ei şi îşi plătesc angajaţii cu salarii de mizerie, chiar dacă ei înşişi se scaldă în bani.

O vreme, am trăit cu convingerea că ăsta e portretul perfect al şefului comunist, dar, după ce am schimbat câteva joburi, am ajuns la concluzia, spre marea mea stupoare, că aceste trăsături le sunt caracteristice şi multor şefi cu vederi democratice şi proeuropene. Cei din urmă nu se deosebesc prea mult de nacealnicii comunişti, ambii sunt o apă. Ce naiv am fost când am crezut că numai comuniştii pot fi tiranici şi intransigenţi. Da de unde? Asemenea năravuri au şi unii şefi democraţi şi atunci te întrebi: oare nu şi din cauza şefilor şi a felului în care sunt trataţi pleacă oamenii din ţara asta?

Aceasta pe de o parte, iar pe de altă parte, oare ce le rămâne să facă profesorilor care au rămas fără un loc de muncă, după ce au fost închise şcolile unde lucrau? Nimic altceva, decât să plece. Cel puţin, calea asta a ales-o una dintre verişoarele mele care a fost profesoară la o şcoală de la ţară.

De două decenii încoace, toată lumea aşteaptă o schimbare. Şi asta întârzie să se întâmple. Întârzie să se întâmple chiar şi după revoluţia din aprilie. Şi atunci ce-i mai rămâne omului de făcut: fie o nouă revoluţie, fie să plece dracului din ţara asta?
Eu nu ştiu dacă mai există o a treia soluţie. De aia, sunt foarte dezamăgit. Dar cine sunt eu ca părerea mea să conteze? Un neica-nimeni. Un neica-nimeni dezamăgit.