Avem în învăţătura noastră mai multe exemple: de la părintele Ilie Cleopa, care nici pe patul de spital n-a acceptat să mănânce un ou, până la cei care cred că, eliberându-se de patima mâncării, pot mânca oricând, orice.
Ştiu că sunt părinţi duhovniceşti care le recomandă copiilor de la şapte ani în sus să postească. Copiii trebuie încurajaţi, dar nu siliţi. Bătrânii ar trebui să stabilească singuri. Ei ştiu cel mai bine când pot şi când nu. Eu cunosc o persoană în vârstă care ţine posturile, dar, la un moment dat, bea două căni mari cu lapte, apoi îşi ţine postul mai departe. Nu spun dacă e bine sau rău, spun că omul respectiv hotărăşte, după putinţă, când să întrerupă postul şi când să îl înceapă. Responsabilitatea e esenţială. Fiindcă, până la urmă, ea ne aşază înaintea lui Dumnezeu. Nu merge să ceară binecuvântare de la preot, ci spune „probabil am o cădere de calciu” şi îşi asumă decizia asta.
Sau ştiam un caz cu o tânără familie în care femeia refuza să ţină postul pe motiv că nu e cununată religios. Deşi ar trebui să ne gândim că până ajungem la sfinţenie, ar trebui să le facem pe toate pe rând. Nimeni nu e perfect. Nu se poate să spui că nu fac cutare lucru, câtă vreme nu îl fac pe cutare. Fiindcă ar însemna să nu mai facem nimic. Poate într-o anumită măsură asta înseamnă „o mână spală pe alta”. Dacă suntem bolnavi sau prea bătrâni şi considerăm că nu putem ţine postul, atunci să înmulţim rugăciunea.
Postul trebuie simţit de fiecare creştin ca o perioadă de pregătire înaintea unui mare praznic. Şi atunci, dacă din cauza bolii, nu putem posti, ţinem o pravilă mai mare de rugăciune, şi aşa vom simţi că suntem într-o perioadă de pregătire sufletească. Dacă rugăciunea e mai multă, participarea la slujbele bisericii mai activă, atunci putem simţi o îmbunătăţire a stării noastre, chiar dacă nu putem ţine postul.
Pe de altă parte, nu cred că e o soluţie să cerem sfatul altora. Nimeni nu ştie mai bine decât noi. Eventual, să urmărim cu atenţie ce spune medicul. Dacă spune că ai nevoie – de exemplu – de carne, nu înseamnă că poţi mânca prăjitură; îţi spune că ai lipsă de calciu şi trebuie să consumi lactate, nu e o scuză să mănânci şi carne. Indiferent de situaţie, nu se poate să nu găsim un aliment preferat la care să renunţăm. Uite, asta trebuie să mănânc, dar la altceva pot renunţa.
Dacă renunţăm la post pur şi simplu pe motiv că suntem slabi sau bolnavi, fără niciun efort de înfrânare, înseamnă că boala sau slăbiciunea noastră e doar o scuză. Dacă nu postim, dar nici rugăciunea nu o înmulţim, sau fiind nevoiţi să mâncăm ouă, mâncăm şi carne, pe cine amăgim atunci? În acest fel, vom înţelege: nu ţinem postul, fiindcă nu avem voinţă sau fiindcă nu avem încotro?
Dacă renunţarea la post nu e înlocuită cu nimic şi dacă necesitatea de a mânca anumite alimente ne determină să mâncăm şi altele, înseamnă că ne folosim de pricina noastră pe post de scuză. Nici într-un caz că suntem dezlegaţi de la post.
Până la urmă, ce e dezlegarea şi cine o dă? Biserica a rânduit posturile şi ele trebuie ţinute. Dacă nu le putem ţine, atunci să vedem ce putem face. Ne putem ruga, putem face milostenie, putem citi Biblia. Dacă avem râvnă, găsim şi soluţii.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
