Diferențele dintre membrii monstruoasei coaliții de la Chișinău sunt doar de nuanțe

publicat în Politică pe 21 Iunie 2021, 07:50

 >Pe 8 noiembrie 2010, cu doar trei săptămâni înainte de alegerile parlamentare din Republica Moldova, ministrul nostru de Externe de atunci şi primul ministru al Republicii Moldova, Vladimir Filat, au semnat, la Bucureşti, tratatul între România şi Republica Moldova privind regimul frontierei de stat. Adică guvernul României a coborât în cel mai jalnic loc în care a fost vreodată în istorie, semnând un tratat de recunoaștere a frontierei dintre România și provincia sa, Basarabia. Motivul acelei josnicii era sprijinirea lui Vladimir Filat să câștige alegerile din Republica Moldova din acel an. Pentru ca ridicolul să fie absolut, acel tratat nici măcar nu a fost vreodată adus în Parlamentul nostru pentru ratificare. A rămas un petic de hârtie, menit să ne amintească de cea mai mare umilință pe care ne-a provocat-o un guvern vreodată.

Participând la o dezbatere găzduită de Radio Guerilla, am rămas năucit auzind cum ministrul de Externe semnatar al odiosului tratat la 8 noiembrie 2010 a mărturisit că regimul Băsescu se afla sub presiunea cancelarului Angela Merkel pentru a semna acel act mizerabil.

Omul, un intelectual adevărat și autentic, figură centrală în mișcarea „conservatoare” din România, fiu de poet basarabean, nici măcar nu și-a pus vreodată problema că el nu era plătit să fie cureaua de transmisie dintre Berlin și București, ci pentru a-i aminti lui Merkel că românii își doreau fix aceleași drepturi ca germanii, adică își doreau reîntregirea țării.

Sunt convins că respectivul nici astăzi nu are vreun regret privind fapta sa, cum nu are, probabil, niciun regret nici instigatorul moral al abominabilei fapte, președintele de atunci, Traian Băsescu. Sunt la fel de convins că fostul ministru se consideră genial pentru că a inventat conservatorismul fără identitate națională, alături de colegii lui intelectuali, mai dispuși să dezbată polemica dintre Trump și Biden, decât să rostească vreodată cuvântul cu U (unire).

Oare cum s-a ajuns aici după ce, cu nici 70 de ani mai devreme, o întreagă națiune s-a jertfit pe sine pentru aceeași Basarabie?


624.740 de militari a pierdut această țară în războiul dus cu URSS pentru realipirea Basarabiei: peste 70.000 de morți, 245.000 de răniți și peste 300.000 dispăruți. Totul pentru ca acum guvernul de la București să devină sponsorul principal al  Basarabiei  „independente”, adică ruptă de România.

În ziua de 22 iunie 1941, atunci când a început un război pe viață și pe moarte împotriva Uniunii Sovietice, România era o țară extrem de săracă și avea o armată prost înarmată și insuficient instruită.

România avea, atunci, a doua cea mai înapoiată economie din Europa, în vreme ce URSS recuperase în mare parte decalajele cauzate de războiul civil și avea o performanță mai bună cu cel puțin o treime mai bună decât a noastră
. În 1938, în anul considerat cel mai bun al perioadei interbelice, România avea un nivel al PIB/locuitor (în dolari 1960) de doar 29% din nivelul celei mai avansate națiuni europene de atunci, Marea Britanie, iar URSS se situa cu același indicator la nivelul de 39% din nivelul britanic. România avea, așadar, o performanță de trei sferturi din cea sovietică și o populație de 14 ori mai mică (aproape 14 milioane de locuitori am avut la recensământul din aprilie 1941 față de 200 de milioane de cetățeni sovietici). URSS era, deci, o economie de 20 de ori mai mare decât a noastră.


Sursa: Mark Harrison, „GDPs of the USSR and Eastern Europe: Towards an Interwar Comparison” in Europe-Asia Studies 46:2 (1994), pp. 243-259


Armata română avea, la 22 iunie 1941, 27.500 de ofiţeri, 33.390 de subofiţeri şi 623.524 trupă. Jumătate din trupele noastre și o treime din corpul ofițeresc se găseau pe marginea Prutului (armatele 3, 4 şi Corpul 2 armată, 10.361 de ofiţeri, 15.990 subofiţeri şi 354.005 soldaţi). Armata de Uscat însuma 191 batalioane de infanterie, 11 batalioane de mitraliere, patru batalioane de tancuri, 197 baterii tunuri câmp, 87 baterii obuziere grele, 44 baterii tunuri lungi, 60 escadroane, 25 batalioane de pioneri, 34 de companii antitanc, 20 de companii a.a., 54 de companii de armament greu. Aviaţia militară dispunea de 50 de escadrile, din care şase de legătură, una de transport, una sanitară, trei de recunoaştere, 15 de bombardament, 17 de vânătoare, 7 de observaţie cu 1 061 de aparate de zbor, din care 621 la dispoziţia unităţilor operative şi 440 în şcoli şi centre de instrucţie. Principala forţă operativă care a acţionat pe Frontul de Est a fost Gruparea Aeriană de Luptă ce avea 253 de avioane de luptă, din care erau operative 205, deservite de 208 echipaje.

Marina Militară se compunea din Divizia de Mare şi Divizia de Dunăre, totalul navelor fiind de 39, dintre care 22 maritime şi 17 fluviale, dintre care patru distrugătoare, submarinul „Delfinul”, trei vedete torpiloare, trei puitoare de mine, două crucişătoare auxiliare, şapte monitoare, opt vedete torpiloare, două pontoane de minare (pe fluviu). Efectivul total al Marinei se ridica la 15 113 militari, dintre care 1 002 ofiţeri” (sursa: AICI).

Atunci, în dimineața zilei de 22 iunie 1941, armata pe care o atacau soldații români, Armata Roșie, avea 303 divizii și 22 de brigăzi separate, cu un total de 5,5 milioane de militari. Pe frontul de Vest, acolo unde urma să-i înfruntăm și noi, sovieticii aveau 166 de divizii și brigăzi și 2,6 milioane de combatanți. Împreună, toate forțele Axei care atacau simultan URSS în acea zi aveau 181 de divizii și 18 brigăzi, cu 3 milioane de militari.

Confruntarea a avut loc pe trei fronturi: cel de Nord-Vest, cel de Vest și cel de Sud-Vest. Deși în primele săptămâni de război, trupele Axei au avansat sute de kilometri, au distrus 46 de divizii sovietice și au luat milioane de prizonieri, la 1 august, Stalin a mobilizat și mai mulți oameni, ajungând să dispună de o forță colosală de 401 de divizii. În afară de cei 5,5 milioane de soldați existenți în 1941, sovieticii aveau să aducă pe front, până la sfârșitul războiului, încă 29 de milioane de oameni, de două ori mai mult decât populația României de dinainte de război.

URSS avea un buget al apărării de 11 miliarde de dolari, adică o treime din bugetul unional, o sumă care îi uimea inclusiv pe americani. Cât privește dotarea tehnică, sovieticii au început și au terminat războiul cu un număr de tancuri (18-20.000) mai mare decât al tuturor celorlalte țări beligerante la un loc! Pe lângă miile de avioane fabricate în Uniune, Moscova a mai primit aproape 10.000 de avioane din Statele Unite. Asta așa, ca să înțelegem corect raportul de forțe de pe câmpul de luptă.

Lupta disproporționată pe care o începea armata noastră în ziua de 22 iunie 1941 trebuie înțeleasă și în contextul în care românii nu mai participaseră la un război încă din 1919 din campania contra Ungariei comuniste. Pe când Armata Roșie trecuse printr-un război civil de doi ani (1918-1920), printr-un război cu Polonia (1919-1921), apoi prin trei conflicte armate cu China (războiul din 1929, invazia din Xinjiang- 1934 și rebeliunea din Xinjiang-1937), apoi ocupase jumătate din Polonia (1939) și participase la Războiul de Iarnă după invazia Finlandei în noiembrie 1939. Era clar că sovieticii aveau o experiență de luptă net superioară.

Slăbiciunea militară a României era atât de mare încât Hitler ne dădea mereu exemplu negativ: „deși ar fi trebuit să își micșoreze armata și să și-o doteze cu armament, românii fac contrariul și își cresc numărul de soldați”- spunea dictatorul german.

Ei bine, de ce a intrat România în război împotriva unui inamic de 20 de ori mai puternic economic și de 30 de ori mai numeros și mai bine înarmat? Pentru un singur și explicit motiv: pentru Basarabia, pentru readucerea milioanelor de români dintre Prut și Nistru înapoi în țara lor și pentru reîntregirea națiunii române.

După 44 de ani de ocupație sovietică, Basarabia a devenit „independentă”, în loc să revină înapoi în granițele României. Nu există nicio îndoială că, în ultimii 30 de ani de existență, experimentul „Republica Moldova” s-a dovedit un eșec de mari proporții. Republica respectivă este cel mai sărac stat european, pe locul 89 din lume (sursa: "World Economic Outlook - GDP per capita". International Monetary Fund. April 2021).

România (locul 44 în lume, cu un PIB/locuitor de trei ori mai mare decât cel de peste Prut), din care Republica Moldova nu vrea să facă parte, a avut cea mai mare creștere economică agregată din Uniunea Europeană din ultimii 14 ani, ajungând să depășească țări mult mai avansate (Grecia, Croația, Slovacia și Lituania). România nu a mai depășit Grecia la indicatorul PIB/locuitor (prețuri comparabile, PPP) niciodată din 1913. Cât despre Slovacia, niciodată nu am fost măcar prin preajmă, darmite să-i depășim...

Republica Moldova este statul din care s-a furat într-o singură zi o șeptime din PIB, fix 1 miliard de dolari. Tot Republica Moldova este statul care are o datorie către o singură companie (Gazprom) în valoare de două treimi din PIB-ul său. Și tot aceeași republică este campioană europeană absolută la deficit comercial, cu aproape 30% din PIB. Mai rău de atât nu cred că se poate. Motiv pentru care o treime din cetățenii celei mai sărace republici de pe continent au plecat în străinătate la muncă, neavând niciun fel de încredere în viitorul propriului stat. Și tot o treime din cetățeni au cerut și au primit cetățenia altui stat (România).

Cu toate acestea, Republica Moldova este cât se poate de departe de Reunirea cu România. Cum este posibil așa ceva? Printr-o monstruoasă coaliție dintre politicienii auto-denumiți „pro-ruși” și cei  auto-intitulați „pro-europeni”. De fapt, aceste două forțe politice sunt unite de un mare obiectiv comun: ținerea teritoriului dintre Prut și Nistru în afara României. Lipsa de adecvare și de realism a partidelor de la Chișinău este absolută: cu 80% din populație de etnie română, cu o treime din populație cu cetățenie română, cu România principal sponsor și partener comercial, partidele de la Chișinău își doresc un viitor în afara României, adică în afara Uniunii Europene și a NATO.

„Monstruoasa coaliție” (din februarie 1866) a fost o alianță împotriva naturii, dintre conservatori și liberalii radicali, constituită în scopul îndepărtării de la putere a lui Alexandru Ioan Cuza. De fapt, liberalii „roșii” C. A. Rosetti și Ion C. Brătianu și-au dat mâna cu conservatorul Lascăr Catargiu și cu moderatul Ion Ghica, cu Dimitrie A. Sturdza, cu Nicolae Golescu și cu alții din Top 300 ai acelor zile pentru a pune apă în vinul reformelor inițiate de Cuza.

Și dacă în 1866 monstruoasa coaliție s-a făcut împotriva lui Cuza, în zilele noastre, la Chișinău ea se face pentru a alunga definitiv România din Basarabia.

„Pro-europenii” și „pro-rușii” sunt uniți de patru idei mari: națiunea civică, neutralitatea, statalitatea și „reîntregirea cu Transnistria”. „Națiunea civică” este baza narațiunii moldoveniste, ideea cum că liantul dintre cetățenii republicii este atitudinea civică, nicidecum etnia (82% din ei fiind români, așa cum i-a găsit ultimul recensământ) sau limba română.

Neutralitate înseamnă că nu vor să adere la NATO, statalitate înseamnă perpetuarea statului fără națiune și fără granițe Republica Moldova, iar „reîntregirea” înseamnă unirea Basarabiei cu Transnistria, cu trupele ruse cu tot. De fapt, Republica Moldova este o ficțiune, corect ar fi să se numească Basarabia, dacă tot nu mai este cu Transnistria.

Exact ca în Principatele Unite în 1866, membrii coaliției de la Chișinău se raportează la capitale europene diferite, unii la Berlin și alții la Moscova, dar susțin aceleași principii. Pentru ei, România este un partener la fel de special și de important precum Ucraina sau Rusia. Niciodată nu vor vorbi despre România, fără a aminti și de Rusia sau de Ucraina.

Monstruoasa coaliție de la Chișinău crede în soluția rămânerii trupelor ruse în Transnistria. Cine mai are vreo iluzie ar trebui să citească interviul dat de liderul „pro-europenilor”, Igor Grosu, în calitate de premier desemnat al republicii. Omul măcar e sincer.

Sabina Fati: Deci o parte a armamentului rus din Transnistria spuneți că ar trebui să rămână pe loc?

Igor Grosu: Armamentul vechi, pentru că am înțeles că există muniție și arme din perioada celui de-al Doilea Război Mondial, ar trebui distrus la fața locului și o altă parte ar putea fi administrat, încât să nu fie periculos”.

Este evident că dacă „o parte din armament” va rămâne pentru a fi „administrat”, va rămâne și cineva să-l administreze. Și cine ar putea să-l administreze mai bine decât “Grupul Operativ al Trupelor Ruse” – GOTR? Și ar pleca, în viziunea lui Grosu, doar trupele formate din „pacificatori”...

Diferențele dintre membrii monstruoasei coaliții de la Chișinău sunt doar de nuanțe.

De exemplu, poziția oficială a Rusiei, îngânată și de PSRM/PCRM, este aceea că în 1992 a avut loc un “război civil”, nicidecum invazie rusească urmată de ocupație. Rusia, iubitoare/făcătoare de pace, doar s-a interpus între părțile implicate in “războiul civil”, sa nu se mai omoare moldovenii civici între ei.

Iar moldoveniștii „pro-europeni” au o variantă mai soft: “nu e conflict interetnic, religios (gen Karabagh), ci este un conflict politic”. Adică același lucru cu teza rusa, din moment ce Rusia nu există în acesta narațiune.

Iar partidul lui Grosu, PAS, gândește fix la fel ca cel al lui Dodon, doar că adaptat la discursul propriu, “justițiar”. Ei spun că e “conflict politic” sugerând interese politice locale, un fel de baroni locali care vor ei puterea. Dar toată lumea știe că existența Transnistriei nu are nicio legătură cu corupția de la Tiraspol, ci doar cu voința Kremlinului.

Ceea ce este, însă, demn de remarcat la „ monstruoasa coaliție” de la Chișinău este faptul că reușește să țină mobilizați o grămadă de soldăței de la București. O mână pestriță și arghirofilă de tovărășei din România s-au vopsit cu culoarea „experților” și le explică românilor de ce trebuie să renunțe la ideea Reunirii.

De fapt, toți acești broscoi ai moldovenismului, mercenari angajați de mult în această bătălie, nu fac decât să schimbe stăpânul plătitor, dar rămân cu același țel: să ucidă unionismul în Basarabia. O lume petriță, spuneam, unită de o istorie comună: toți susținătorii români ai „pro-europenilor” și toți detractorii Unirii au fost, la origini, plătiți să-i cânte osanale lui Vladimir Filat, cel care și-a surclasat până și colegii din republicile caucaziene, organizând, senin, furtul unui miliard de dolari, adică o șeptime din PIB. Apoi, s-au mutat toți la coadă la casieria generosului Vladimir Plahotniuc. Acum își numără rublele primite de la noii stăpâni. În fruntea lor, un fost trepăduș grafoman al fostului președinte Băsescu, care toarnă zilnic așa-zise expertize, de fapt imnuri de slavă închinate moldoveniștilor civici.

Problema tuturor menestrelilor anti-unioniști de la București este că s-au făcut de râs de multe ori până acum. Cine să-i mai creadă pe intriganții care au fost în stare să facă un tratat de recunoaștere a frontierei „româno-moldovenești”? Cine să-i mai creadă pe caraghioșii care îi cântau osanale lui Filat, în vreme ce acesta îi umilea în direct din mijlocul „acțiunii în așternuturi” cu Olga Roman? Cine să-i mai creadă pe penibilii care îl duceau pe Iohannis la Chișinău să-l binecuvânteze pe Filat exact în zilele când acesta desfășura extragerea miliardului de dolari? Și, până la urmă, cine să mai creadă în savantlâcul unuia care va rămâne în istorie ca inventatorul „găinii care a născut pui vii”?

 Petrișor Peiu