Dl Grăjdieru, un om pe care nu-l pot uita

S-a păstrat tăcere nu doar din cauză că memoria noastră e prea scurtă, dar şi fiindcă istoria imediată este adesea nedreaptă. Mă uit la unii contemporani în viaţă cum luptă în sudoarea frunţii pentru a-şi asigura un loc în eternitate şi mă gândesc că dl Grăjdieru, cu firea sa modestă, muncitoare, nu ar fi îndrăznit niciodată să-şi facă loc cu coatele în istorie. Şi dacă, la cei 20 de ani de la declararea Independenţei R. Moldova, nu am auzit prea des ca cineva să-i pronunţe numele – din lipsă de spaţiu, sau pentru că în lista eroilor trebuiau să încapă alţii -, sunt sigură că peste 20 sau 50 de ani istoria le va pune pe toate la locul lor.

Pe Wikipedia citim: Anton Grăjdieru, jurnalist, redactor-şef al ziarului „Învăţământul Public”. A publicat „Apelul celor 66 de personalităţi din Moldova în favoarea adoptării alfabetului latin”. În afară de acest act de curaj, dl Grăjdieru a iniţiat la „Învăţământul Public” o răsunătoare campanie de scoatere la lumină a adevărului istoric şi lingvistic. Era în perioada când secretarii CC, Smirnov şi Bondarciuc (cel care a rostit legendarele cuvinte „net-net-net” cu referire la alfabetul latin), se aflau în apogeul activităţii lor şi căutau cu lumânarea „naţionalişti” printre intelectuali. În 1988, în plin regim totalitar, „Învăţământul Public” a publicat articolul istoricului Ion Buga „O limbă maternă – un alfabet”. În această campanie s-au încadrat, practic, cei mai curajoşi savanţi, care apoi au semnat şi „Scrisoarea celor 66”.

Apropo de această Scrisoare. Nu doar publicarea ei, ci şi organizarea, şi spiritul ei se datorează aceluiaşi Anton Grăjdieru. Din păcate, după război au apărut mulţi eroi, dar atunci, când nu exista niciun semn că Imperiul va cădea, curajul unora care se dau acum drept martiri ai Mişcării de eliberare naţională era la cota zero. Îmi amintesc foarte bine cu cât greu au fost adunate semnăturile. Despre aceasta ar putea spune mai multe şi dl Constantin Tănase, directorul ziarului TIMPUL, unul dintre iniţiatorii „Scrisorii celor 66”. Eu însă ţin minte că un mare savant, după ce semnase, a doua zi venise să-şi retragă semnătura. În cele din urmă, colegii l-au ajutat să prindă la curaj. Chiar unii redactori-şefi se închideau prin cabinete, de frică să nu fie nevoiţi să semneze şi ei acea Scrisoare, care i-ar fi pus într-o lumină nefavorabilă în faţa regimului. Dl Grăjdieru îşi ţinea uşa mereu deschisă şi era dispus să vorbească ore întregi cu oamenii. Au trecut pragul „Învăţământului Public” în acei ani foarte mulţi politicieni democraţi de ieri şi de astăzi – veneau la el pentru a se consulta într-o chestiune sau alta. I-au trecut pragul şi mulţi dintre acei care intenţionau să-şi facă partide. Aş îndrăzni să afirm că revenirea la multipartidism a început anume în cabinetul său de la etajul V al Casei Presei. Pe lângă faptul că era jurnalist, dl Grăjdieru mai era şi istoric, cunoştea foarte bine perioada interbelică, era o enciclopedie pe picioare. Tot în acea perioadă a fondat revista „Neamul românesc”, a fost ales deputat în Parlamentul URSS din partea Moldovei.

Mi-a fost primul învăţător în ale gazetăriei, dar cred că de la dl Grăjdieru am învăţat întâi şi întâi OMENIA. Ştia să preţuiască oamenii şi vedea în fiecare din ei valoarea. Adesea ne spunea că nu există colective ideale – un colectiv de muncă e un univers unde totul se completează de la sine: oamenii talentaţi cu cei mai puţin talentaţi, cei puternici cu cei slabi, cei orgolioşi, invidioşi, agresivi cu cei modeşti, paşnici şi bonomi. Totul e ca aceşti oameni să convieţuiască armonios împreună şi să-şi aibă fiecare locul său distinct la ziar… Îmi mai amintesc cum odată un coleg a comis o greşeală într-un articol, iar pe atunci greşelile erau penalizate de CC. De teamă să nu fie eliberat din serviciu, colegul i-a cerut în genunchi iertare. Dl Grăjdieru nu suporta ca cineva să se umilească. Ridică-te, fii bărbat, i-a spus. Şi nu l-a demis, deşi cei de la CC îi cereau asta. A luat toate învinuirile asupra sa.

Sunt sigură, peste ani, când se va face o analiză istorică nepărtinitoare a Mişcării de eliberare naţională, se va vorbi mult mai mult despre Anton Grăjdieru şi ziarul său, „Învăţământul Public”, care el însuşi a făcut istorie.