Don, Dodon şi georgienii

publicat în Opinii & Editoriale pe 13 August 2018, 07:58

Nepreşedintele Igor Dodon nu ne lasă să ne plictisim niciodată. Aflat zilele trecute într-o vizită la Omsk, în Siberia, el le-a comunicat celor de acolo că a ajuns mai departe decât străbunicii săi.  

Aceştia ar fi ajuns doar până la Don, motiv pentru care poartă numele de familie Dodon, însă el a avut onoarea să viziteze chiar Omskul. Nu ştiu cât de flataţi s-au simţit interlocutorii săi din oraşul siberian, însă ştiu că o asemenea milogire în faţa ruşilor nu a mai avut loc de când există R. Moldova. Nici măcar comunistul Voronin care, poate, în virtutea ascendenţei sale, ar fi avut mai multe motive să se comporte astfel, nu şi-a permis să arate într-un asemenea hal, încât să pună întreaga republică într-o poziţie atât de stânjenitoare.

Ne convingem încă o dată, dacă mai era nevoie, că nu poate exista prosperitate şi dezvoltare în lipsa demnităţii naţionale. Sper că se vor convinge de acest lucru şi cei care încă mai aşteaptă de la Dodon şi acoliţii săi socialişti să le ofere un trai mai bun. Mă refer la cetăţenii care, la acest moment, intenţionează să voteze pentru PSRM la alegerile parlamentare din 24 februarie 2019. Aceştia au de la cine lua exemplu şi vă explic de ce.

Cu exact zece ani în urmă, pe 8 august 2008, începea războiul ruso-georgian, în care armata rusă, după ce a provocat luni de zile, prin interpuşii săi sud-osetini, forţele georgiene, a intrat pe teritoriul Georgiei şi a ocupat o serie de oraşe, ajungând la 35 de kilometri de Tbilisi. Indiscutabil, ruşilor le-ar fi plăcut să ocupe şi Capitala, să-l înlăture de la putere pe preşedintele prooccidental Mihail Saakaşvili, aşa cum ameninţase chiar Vladimir Putin. Însă rezistenţa acerbă a militarilor georgieni şi capacitatea lor de a face faţă forţelor ruse net superioare numeric, înregistrând anumite succese (au doborât de la sol peste zece aeronave militare ruseşti în condiţiile în care nu şi-au folosit aproape deloc propriile forţe aeriene) a arătat întregii lumi faţa hidoasă a agresorului rus şi a mobilizat zeci de şefi de state în sprijinul poporului georgian, care a ieşit din această confruntare întărit moral, chiar dacă provinciile Osetia de Sud şi Abhazia au fost ocupate integral de ruşi.

Acum Georgia este în cărţi pentru calitatea de membru al Alianţei Nord-Atlantice şi are o relaţie privilegiată cu Uniunea Europeană, mult mai aprofundată decât R. Moldova. Şi mai pozitivă, dacă e să luăm în calcul ultimele evoluţii în comunicarea sau, mai bine zis, non-comunicarea dintre Bruxelles şi Chişinău. Reformele puse în practică sub conducerea lui Saakaşvili au transformat o Georgie în care statul era aproape inexistent, grupările criminale făcând legea după cum doreau, într-o ţară cu instituţii puternice şi transparente, cu un mediu de afaceri deschis, proactiv, care atrage miliarde de euro în investiţii străine. Am fost în Georgia la sfârşitul anului 2009 şi am rămas plăcut impresionat de tot ce am văzut acolo, de comportamentul funcţionarilor publici şi al poliţiei, de starea drumurilor. Chiar dacă în oraşele georgiene pe care le-am vizitat încă se mai putea observa amprenta sărăciei şi, pe alocuri, a războiului din 2008, poporul georgian mi s-a părut încrezător şi optimist în legătură cu viitorul său. Şi toate acestea datorită demnităţii naţionale care caracteriza atât conducerea ţării, cât şi pe cetăţenii ei.

Vorbesc despre o demnitate naţională care îi lipseşte cu desăvârşire lui Igor Dodon, căruia îi este mai drag Donul decât Nistrul, după cum se vede. Dacă bunii săi străbunici au ajuns până la Don, ce l-ar costa să plece şi el acolo, şi să ne lase în pace?