După 24 de ani

Stăteam în faţa Bibliotecii cu o revistă în mână – acesta era obiectul după care urma să mă recunoască – şi mă holbam la oamenii care treceau indiferenţi prin faţa mea. Deodată am zărit o maşină parcând şi din ea a ieşit un domn la vreo patruzeci de ani care s-a îndreptat numaidecât spre mine. Era înalt şi blond. Avea o înfăţişare atletică şi un mers sigur. S-a oprit în faţa mea şi mi-a zis că el e cel care m-a căutat dimineaţă devreme la telefon. Îl priveam şi nu-mi aminteam să-l cunosc de undeva. El însă m-a asigurat că ne ştim. Mi-a întins o carte de proză apărută în 1988 şi mi-a spus că asta era dovada. Era o carte de proză în română, cu caractere ruseşti. Pe coperta interioară am descoperit o dedicaţie pe care i-o făcusem. Mi-am desluşit scrisul, mi-am ridicat ochii spre el şi l-am recunoscut.

Acum 24 de ani l-am cunoscut în campusul universitar unde Alexandru venise să dea admiterea. Era un tip scânteietor şi ne-am împrietenit imediat. Îi plăcea să discute opere literare şi, de foarte multe ori, am stat la poveşti până seara târziu. Dar dânsul a picat admiterea şi s-a întors la Tatarbunar şi de atunci nu ne-am mai văzut niciodată. Şi ne-am revăzut după 24 de ani.

O carte de proză a unui scriitor moldovean contemporan a putut întreţine prietenia noastră în timp. O carte de proză pe care i-am dăruit-o în 1987 a putut face posibilă revederea noastră. El a păstrat-o 24 de ani, a recitit-o de mai multe ori şi mi-a zis că îi place şi acum foarte tare.

Prin 1987, era la modă să ieşi din librării cu geanta plină cu cărţi ale autorilor basarabeni şi să le dăruieşti prietenilor. Ţin minte că, de multe ori, cumpăram şi câte zece sau cincisprezece exemplare ale unei cărţi şi le împărţeam la stânga şi la dreapta. Condiţia era ca să-mi placă volumul şi să-l dau unor oameni deosebiţi. Nu am dăruit niciodată cărţi mediocre care mie nu-mi spuneau nimic unor tipi şterşi.

Stând de vorbă cu Alexandru după 24 de ani, mi-am amintit şi când i-am dăruit cartea aia de proză: în ziua când el revenea la Tatarbunar. I-am dat-o ca să-şi amintească de gaşca noastră (care era cu mult mai numeroasă) şi de acele zile frumoase pe care le-am trăit împreună. Discutând cu Alexandru, acesta mi-a povestit ce a făcut în acest răstimp. Mi-a spus că a făcut Dreptul la Cluj şi că, după facultate, a revenit acasă şi s-a angajat într-un birou notarial.
Cartea care l-a făcut pe Alexandru să-şi caute prietenii (nu numai pe mine m-a căutat, dar şi pe alţi prieteni de-ai noştri din acea perioadă) după 24 de ani se cheamă Iubirile pierdute se pot recupera a lui Viorel Mihail.

După ce Alexandru a plecat în oraşul său de baştină, am luat de pe etajeră exemplarul meu şi l-am recitit. Şi m-a impresionat la fel de tare ca şi în urmă cu 24 de ani.