Atitudini

Educaţia naţională

Istoricii mai discută chestiunea celor două state româneşti, lingviştii, în afară de cei nechemaţi, nu mai discută identitatea românească a limbii vorbite în spaţiul Prut-Nistru, numită în popor moldovenească, şi bine fac, iar pedagogii tac. Din cele 162 disertaţii în pedagogie, susţinute din anul 2004 până în prezent, niciuna nu este consacrată expres educaţiei naţionale. Ceea ce înseamnă ori că problema nu există, ori că influenţa educaţiei antinaţionale, care s-a aplicat acestui popor în cele şaisprezece decenii de ocupaţie – ocupaţia ideologică mai continuând şi azi – este atât de mare încât nu mai suntem capabili să ne autoidentificăm nici chiar la nivelul ştiinţelor educaţiei. Sau poate că acea influenţa i-a doborât/convertit mai întâi pe cei din acest domeniu, de nu mai putem să ne autodepăşim situaţia. Nu întâmplător ştiinţele educaţiei sunt reprezentate în Academie şi în Comisia Superioară de Atestare (cea care conferă titluri ştiinţifice) de un medic sanitar.
Examinată în acest context, Marea Unire, care a început cu Actul Unirii Basarabiei la 27 martie 1918, n-a fost doar o întregire motivată istoric a teritoriilor româneşti într-un stat naţional unitar. Acest act semnifică definitivarea procesului politic de constituire a naţiunii române, căruia i-a urmat firesc şi procesul unificării cultural-spirituale pe întreg teritoriul ţării, acţiune realizată mai ales prin învăţământ. Basarabia s-a unit cu România cu 6% de populaţie ştiutoare de carte (femeile – 1%)1, fiind re-ocupată de ruşi în 1940 cu deja 53% ştiutori de carte2. La 1920 educaţia naţională se desfăşura în 1233 şcoli cu predare în limba română, 220 în ucraineană, 120 în rusă, 78 în bulgară, 73 în germană, 38 în ebraică, trei în polonă3.
Astăzi, la fel ca în 1944, când am fost „eliberaţi” de sub „asuprirea” celor care ne-au dat carte, ca să ne-o ia chiar „eliberatorii”, educaţia etnicilor minoritari se face doar în limba rusă, la toate treptele de învăţământ, aceiaşi minoritari, testaţi de profesorul D. Dungaciu şi ca minoritate imperială, nerecunoscând băştinaşilor dreptul de a-şi identifica limba maternă ca română. La acest capitol, mai suntem deci în URSS. Tot în URSS mă mai simt şi atunci când sunt nevoit să ascult „argumentele” noilor-vechilor funcţionari şi moguli ai pedagogiei „naţionale” despre oarecare competenţă transversală, care, chipurile, ne-ar duce rapid învăţământul în Europa, căci îmi spune inima că nu despre europenizare e vorba aici, ci despre frânarea intenţionată şi subversivă a procesului de redevenire a noastră, prin educaţie, în propria fiinţă naţională. Căci nu vom putea re-intra în Europa decât dacă ne vom reconstrui identitatea noastră firească, parte a naţiunii române, ocrotită de cel de-al doilea stat românesc, R. Moldova.
…Noi însă „modernizăm” curricule şi standarde educaţionale, elaborăm concepţii şi coduri ale educaţiei, în care termenul educaţie pentru identitate nu apare decât ca o eşarfă preelectorală menită să adoarmă vigilenţa naţională, care… ne lipseşte cu desăvârşire! – de la politic la mioritic, şi de la Nistru până la ministru.

—–
1. C. Angelescu, Discurs relativ la Legea organizării culturale. B., 1933, p.4.
2. I. Scurtu, I. Şişcanu, M. Curculescu, Istoria românilor. Epoca contemporană. Manual pentru cl. XII. Ch., 2001, p. 57.
3. Chişinău. Enciclopedie. Ch., 1997, p. 7; Legea pentru învăţământul primar al Statului şi învăţământul normal primar. „Monitorul Oficial”, 1924, p. 20.

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *