Elena Demirgean, soprana cu sânge georgian

Era o după-amiază rece de toamnă, una care mă predispunea să stau în birou la cald, cu o ceaşcă mare de ceai, scriind nişte texte fără prea multă încărcătură emoţională, întrucât făcusem un scurtcircuit de inspiraţie. Şi parcă printr-o extensie de emoţii, am fost reanimată de prezenţa celei care avea să-mi alunge starea anostă, soprana Elena Demirgean. Am vorbit despre activităţile ei curente, despre drumul ei spre scenă… A fost o discuţie amicală, în care am descoperit o cântăreaţă în deplină armonie cu sine.

„Muzica… nu-i o profesie?”

Puţini ştiu că Elena s-a născut în Georgia, într-o familie în care tatăl este armean, iar mama – moldoveancă. Acolo a locuit până la vârsta la zece ani, când, în 1992, războiul i-a alungat din ţară. În Moldova însă nu erau cu totul străini, aici aflându-se bunica, dar şi mătuşile ei. Vocaţia sa pentru muzică începe să dea semne vizibile încă pe când era elevă în clasa a şasea. Atunci, profesoara ei de muzică o descoperise întâmplător, în încercarea de a găsi o voce care să reprezinte şcoala în cadrul unui concurs muzical. Astfel, Elena a fost delegată să meargă la concurs, responsabilitate care îi reveni şi în anul următor, care o şi marcase, de altfel, deoarece atunci câştigase Premiul Mare. Aşa a început totul şi a durat până în clasa a noua. Apoi a urmat cea mai dificilă perioadă: trebuia să aleagă „o meserie ca lumea”, deşi astăzi trăieşte din muzică. Toate bune şi frumoase până într-o zi, când veni mătuşa Galea cu o idee… ingenioasă. „Deşi voiam foarte mult să fac muzică, mătuşa mi-a zis că muzica e muzică, dar trebuie să învăţ o meserie ca lumea, fiindcă „asta nu-i profesie”. Dacă îţi pierzi vocea într-o bună zi?”. Aşa se trezi Elena la Şcoala profesională polivalentă nr. 2 din Chişinău, făcând studii de bucătar-cofetar.

„Primul rol a fost din Rossini”

Încercările au lovit-o dublu. După ce absolvă şcoala profesională, nu a fost admisă la Colegiul „Ştefan Neaga” din capitală. Dar, aşa cum susţine şi ea, tot ce se face se face spre bine. După doi ani de calvar, în care sufletul ei visa să cânte, şi-a văzut visul cu ochii. A susţinut admiterea la Conservator, la canto academic, în clasa maestrului Mihai Munteanu. „Efectiv, nu ştiam ce înseamnă operă, eu voiam doar să devin ca… Larisa Dolina şi atât. Asta i-am răspuns domnului Munteanu la întrebarea ce doresc să fac în viaţă. Ţin minte că s-a amuzat copios pe seama mea”, povesteşte râzând Elena şi precizează că profesorul i-a recomandat să facă operă, dacă ţine cu adevărat să facă muzică serioasă. „Atunci, fără ca să ezit, am zis da, neştiind de fapt ce presupune asta. Important pentru mine era să cânt. A fost un moment crucial şi hotărâtor în viata şi cariera mea, de care am să-mi aduc aminte tot timpul”, se confesează soprana. Au urmat studiile şi, nu-i venea a crede, a ajuns să cânte pe mari scene ale Europei, printre care şi cea de la Viena … De cinci ani, Elena Demirgean este solistă a Filarmonicii Naţionale din Chişinău. Primul său rol însă nu-l va uita niciodată, deoarece i-a produs şi cele mai mari emoţii. „Primul meu rol a fost într-o operă de Rossini şi era unul secundar. Era vorba despre o femeie care făcea curat la palatul regelui, rol pe care l-am interpretat în cadrul Festivalului „Invită Maria Bieşu”. Deşi nu era prima mea ieşire în scenă, atunci eram sugrumată de emoţii, deoarece trebuia să fac simultan mai multe lucruri – să cânt, să mă transpun în pielea personajului, să fiu atentă la public, dar şi la partenerul de scenă”, îşi aminteşte Elena.

„În străinătate, concertele se dau la o oră optimă”

În paralel cu activităţile artistice din cadrul Filarmonicii Naţionale, Elena participă la diverse concerte desfăşurate în afara ţării. Visele ei depăşesc graniţele ţării, pentru că îşi doreşte să cânte şi pe marile scene ale lumii – „La Scala” din Milano, de exemplu -, şi să facă o carieră internaţională. „M-a impresionat faptul că în străinătate concertele de operă încep la ora nouă, atunci când toată lumea este liberă. Un alt aspect ţine şi de faptul că în sala State Opera din Viena, la ultimul etaj – care este un fel de balcon de unde lumea priveşte din picioare – biletul costă o mie de euro. Vă daţi seama, să stai două ore în picioare? Pe când la noi, la Teatrul de Operă şi Balet, locul acela e gol”, se arată deranjată Elena. Totodată, spune că invitaţiile ei la concerte şi-au dat ghes mai ales după cel de la Palatul Naţional, organizat de Ziua Limbii Române, unde a evoluat alături de Cristi Teodorovici. „A fost o mare plăcere să evoluez împreună cu Cristi, dar cel mai impresionată am fost de bandul lui Alex Calancea, care ne-a oferit un sunet minunat. Nu e prima dată când interpretez cu un band, dar acesta a fost magnific”, spune interpreta, precizând că, deşi şi-a încercat o dată norocul la Eurovision, unde a obţinut un rezultat bun, nu este tentată să mai încerce, iar asta – din considerentul că actualmente o preocupă concursurile de muzică clasică, muzică nemuritoare cum o mai numeşte.

O glumă, cu respect faţă de interpretă…

Cu gătitul stă bine, ne spune ea şi ne recomandă cu încredere să mâncăm numai acasă, fiindcă „e mai bun când faci cu mâna ta”.
Finalul discuţiei noastre a fost pe un ton de-a dreptul ilar, iar la întrebarea mea – de ce o soprană veritabilă trebuie să fie şi grasă? Elena s-a amuzat: „Cel mai elocvent exemplu este Valentina Naforniţă. Nu am ce comenta. Dacă nu greşesc, un dirijor din Moscova le cere sopranelor să fie slabe. Ei bine, secretul vocii nu ţine de volumul corpului”, a spus la încheiere Elena, înţelegându-mi gluma.