Ce să zic, parcă am nimerit în epoca medievală… dacă nu ar fi autobuzele, maşinile ori semafoarele. Din prima zi tot stau şi mă minunez: unde poate să încapă atâta tradiţie? Şi de câtă inteligenţă, resurse, voinţă şi pricepere este nevoie pentru a o păstra? Aproape zilnic se fac reparaţii, cu macarale şi aparate sofisticate, se instalează corturi în care să lucreze muncitorii pe timp de ploaie, se revopsesc liniile indicatoare pe străzi şi se acoperă provizoriu cu benzi de cauciuc (ca să nu le plouă). Lucrările mai simple se fac individual, însuşi proprietarul unei clădiri poate vopsi cu o pensulă rulantă gigantă o pată de pe la etajul doi al clădirii în care stă, doar ca edificiul să arate perfect. În fine, un adevărat muzeu în aer liber, de dimensiuni colosale, dar care abundă în rafinament, unicitate şi stil. Vizitatorii, cu sutele în fiecare zi, încearcă să capteze câte puţin din arhitectura zidurilor, din veşnicul verde al ierbii sau din specificul atât de evident al britanicilor: cabinele de telefon, taxiurile ori domnii cu pălării gen sec. 16 care stau la poarta colegiilor şi întâmpină oaspeţii.
Stau pe malul Tamisei, într-un cămin studenţesc modern, construit în anul 2000. Un braţ al râului trece chiar pe sub clădire, pe sub camera vecinei şi bucătărie. În curtea interioară sunt două poduleţe de lemn, pe care scrie „pericol”, pentru că în caz de ploaie sunt lunecoase şi stau şi mă întreb: cât de adâncă este apa? Nu prea sunt balustrade pe margini, doar bănci şi vase cu flori, şi mă gândesc dacă, întuneric fiind, nu au existat cazuri când studenţii mai obosiţi de stat prin pub-uri nu au fost pe punctul de a încerca temperatura apei. Dar de fapt nu e întuneric, fiindcă se aprind seara becuri încorporate atât în poduleţe, cât şi în paviment. Mai în jos se clatină câteva bărci şi iahturi cam vechi, care pot fi închiriate. Destul de multe lebede, inclusiv cu pui, trec pe apă şi nu demult a aterizat un stol de raţe. Mai în spate, Christ Church, un colegiu pur şi simplu extraordinar de mare şi frumos, are o câmpie şi pădurice, din care se aud noaptea ţipând nişte păsări…!
Universitatea Oxford are 38 de colegii şi cele şase aşa-numite săli. Fiecare colegiu îşi are studenţii săi, care merg ulterior la diferite facultăţi şi la diferite nivele de studii (licenţă, masterat, doctorat). Colegiul meu, Hertford, a fost înfiinţat de lordul Elias de Hert prin 1280 şi de atunci a trecut prin perioade mai mult sau mai puţin bune. Prin 1700 a cam falimentat. La moment, este pe locul şase în topul colegiilor de la Oxford. Este alcătuit din două cadrilatere (clădiri în formă de ziduri), având curţi interioare unite printr-un poduleţ construit la 1910, numit Podul Suspinelor, o miniatură după cel veneţian. Diferite istorii explică necesitatea construirii lui, una din ele fiind lipsa apei calde într-o parte din blocuri şi nevoia studenţilor de a trece pe afară prin frig şi ploaie pentru a face baie. Curtea interioară este acoperită cu iarbă, pe care studenţii nu au voie să calce, doar profesorii. Zidurile sunt acoperite cu verdeaţă, plante căţărătoare care mai şi înfloresc în diferite culori. La intrarea din partea principală stă portarul care este de fapt persoana cea mai importantă în tot colegiul, pentru că el ştie tot. Acolo ţi se dă cheia când vii pentru prima dată, în aşa-numitul „lodge”. Acolo fiecare student îşi primeşte corespondenţa (încăpere numită „pigon-houls” – găuri pentru porumbeii de corespondenţă). În cealaltă curte interioară (de la care în mod foarte curios fiecare student al colegiului are cheie şi poate intra absolut când vrea) se află un zid care făcea anterior parte din zidul oraşului medieval şi unde s-a păstrat o încăpere numită Octogon (în formă de octogon), cu şemineu şi nişte pereţi de câţiva metri grosime, unde se află Middle Common Room (MCR), o cameră sau de fapt locul în care se pot aduna pentru a bea ceai, cafea, citi ziarele ori pur şi simplu discuta toţi studenţii la masterat ai colegiului. Pentru cei care studiază pentru licenţă există Junior Common Room (JCR), iar pentru profesori Senior Common Room (SCR). Doar profesorii au voie şi cheie să intre peste tot, iar cei din MCR pot intra doar la juniori. Este un loc în care poţi să construieşti legături şi să cunoşti foarte mulţi oameni. Aseară am avut un tur al colegiului şi o recepţie cu degustare de vin acolo. Şi erau studenţi din Australia, SUA, India, Canada, Indiile de Vest, mulţi din Marea Britanie. Unii din ei au luat licenţa tot la Oxford sau Cambridge şi tema de discuţie era de ce au ales anume Oxfordul şi nu Cambridge-ul. M-au întrebat şi pe mine vreo doi care terminaseră tot aici facultatea unde am învăţat anterior. Şi eu le tot ziceam că am făcut Universitatea de Stat din Moldova. Hertford se mai laudă cu una din cele mai bogate biblioteci ale colegiilor: peste 40.000 de volume.
Azi am fost şi la Facultatea de Drept. Pentru a ajunge acolo trebuie să trec pe lângă un cimitir. Mai deunăzi, ca să scurtez drumul, am trecut prin altul şi aproape toate pietrele funerare erau de pe la 1500! Facultatea de Drept este una relativ nouă în Oxford. Motivul că nu prea a reuşit să se dezvolte este, conform decanului care ne-a vorbit azi, că Henric al VII-lea, un bine-cunoscut tiran, ar fi interzis la un moment dat studierea altor „legi” decât celor din sistemul anglo-saxon. Astfel, abia în sec. XIX, începe să aibă şi alte departamente, iar după cel de-al Doilea Război Mondial a cunoscut o dezvoltare vertiginoasă. Biblioteca facultăţii este de-a dreptul impresionantă. Cu câteva sute de mii de cărţi, are camere imense cu volume ale sistemului englez, african, american. La un alt etaj sunt cărţi cu legislaţia internă a statelor Uniunii Europene, dar şi a Vietnamului, Burkina Faso, chiar ex-URSS. La un alt etaj volumele sunt repartizate pe domenii. Am găsit şi încăperea cu Dreptul Uniunii Europene, unde cred că am să-mi petrec mult timp.
(Va urma)
Dumitriţa Bologan,
masterand, Facultatea de Drept,
Universitatea Oxford
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
