– Maestre, pe 15 mai aţi avut la Palatul Naţional spectacolul „Păstraţi iubirea”. Ce aţi vrut să spuneţi prin acest titlu?
– Acest generic ni se potriveşte nouă tuturor. Fără iubire nu se face nimic. Viaţa se ţine numai pe iubire. Mi-a plăcut luni, când Radu Beligan a citat o întâmplare extraordinară despre Mozart. Întrebat de cineva ce caută, marele compozitor a răspuns: „Eu caut notele care se iubesc”. Şi notele se iubesc. Am simţit-o de mai multe ori. Odată, colaborând cu Ion Ungureanu la spectacolul „Sfânta sfintelor”, îi prezint notele, dar el zice că trebuie să merg pe o altă direcţie. I-am zis: muzica nu vrea. După ce ne-am certat, ne-am despărţit şi, în drum spre casă, am găsit notele care se iubesc. Şi păsările, ca şi arborii, se iubesc. Este un minereu sfânt, dar banalizat şi cam uitat. Dragostea este o taină, pe care fiecare trebuie s-o poarte în sine.
– Ce aţi mai scris în ultimul timp?
– În vacanţa de iarnă, am venit la Chişinău şi, timp de două săptămâni, am scris un caiet pentru pian din 14 piese. L-am şi editat la Sankt Petersburg. Dar piesele mi le-au cerut şi la Rostov. Atunci am mai scris un caiet pentru vioriştii începători – pentru două viori şi pian, cu opt scârţâieli. Aşa şi l-am numit – „Scârţâiala”. Apoi am mai făcut un caiet pentru pian, de iarnă. L-am botezat „Caiet de iarnă”. Cred că voi scrie câte un caiet pentru fiecare anotimp. Le-am scris foarte uşor. Nu chinui notele. Întotdeauna caut atmosfera potrivită…
– Când veţi reuşi să scoateţi în capăt Salonul muzical?
– Depinde de minister şi de guvern. Au trecut doi ani de când se tărăgănează lucrurile. S-a făcut mult, dar mai e nevoie de un ecran pentru a demonstra filme video.
– Aţi mai luat pianul?
– Pianul este. Cu pianul a fost o istorie lungă. De trei ori a fost scos de aici. Nu era plătit şi l-au scos. Guvernul aşa şi n-a mai plătit. A plătit un sponsor. Aceasta este realitatea noastră. Pentru Mercedes-uri şi salarii exagerat de mari se găsesc bani, iar pentru a-i plăti lui Doga o pensie – nu prea.
– N-aveţi pensie aici?
– Nu am. M-am adresat cu această problemă lui Marian Lupu, pe când era preşedinte al Parlamentului pe timpul lui Voronin, dar totul a rămas baltă.
– Acum, cu democraţii la putere, n-aţi abordat din nou problema?
– Cât se poate? Eu n-am să trăiesc un mileniu şi n-am 16 ani. Eu nu mor de foame. Ce-i drept, ruşii mi-au dat o pensie – pentru ceea ce am făcut acolo -, dar pentru ceea ce am făcut şi fac aici nu merit nimic? Eu aş înţelege, dacă aş primi o pensie cuplată, însă nu se face nimic.
– Cum vă petreceţi timpul liber?
– Eu nu ştiu ce înseamnă timp liber. Mă scol zilnic la ora 5.30 dimineaţa. Mă ocup puţin cu ale gospodăriei, dar muzica cere timp. Ea e de genul feminin şi e foarte capricioasă. Ea cere o atenţie aparte şi un devotament total, o adevărată dăruire de sine. La Bucureşti am să stau vreo trei zile, după care mă voi întoarce la Moscova, unde scriu o lucrare pentru un film.
– Vă dorim succes!
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
