Film

EXCLUSIV pentru TIMPUL, Larisa Turea la CANNES 2014: Grace Kelly, singurătatea Reginei

Nicole Kidman joacă din răsputeri rolul celebrei actriţe hollywoodiene ce a renunţat la carieră cinematografică de succes pentru a se căsători cu prinţul Rainier de Monaco (Tim Roth). Filmul este opera de ficţiune şi încearcă a poveşti tranziţia de la actriţa la prinţesă: Ne-am dorit să-i onorăm memoria, am colectat maximum de informaţii pentru a ne impregna oarecum de ce reprezenta în realitate Grace Kelly, tinzând să devoalăm faţa omului de după icoană, faţa umană a legendei, a mărturisit Nicole la conferinţă de presă. – Am realizat astfel cât de singură şi de vulnerabilă poate fi o prinţesă.

Un moment savuros din această exploatare a mitului este cel în care Hitchcock, al cărei actriţa preferat[ era Grace Kelly, vine la Palatul princiar pentru a o convinge să accepte s-o interpreteze pe Marnie, iar serviciul de protocol îl învaţă cu exces de zel cum să se adreseze Alteţei Sale Serenissime. Elegantul maestru de ceremonii al Galei de deschidere, Lambert Wilsona a deturnat şi el sensul ceremoniei: a poftit-o la dans pe Grace-Nicole Kidman şi au încins o salsa ne-protocolară, spre încântarea publicului select din sala.

Aripa războiului pe Riviera

Festivalul de la Cannes este considerat de mulţi că joc al paietelor, al glamourului şi al futilităţii. Ba bine că nu! Dincolo de covorul roşu şi parada vedetelor şi a starletelor, Festivalul este o vitrină a cinema-ului mondial, o cartografie a lumii aşa cum se prefigurează la moment, o mărturie artistică despre ce şi cum se întâmplă, despre tot ce întunecă şi marchează negativ chipul celei mai bune dintre lumi. Cu regret, ediţia 2014 excelează prin filme axate pe teme de război: primo, deşi a fost de numeroase ori prezenţa în programele de la Cannes (prin Kira Mouratova, Igor Minaiev şi Iouri Illienko, ca să dăm doar câteva exemple) e pentru prima oară când Ucraina se lansează plenar în imaginarul colectiv cu două lungmetraje: Tribul, filmul de debut al lui Myroslav Slaboshpytskiy, la Săptămâna criticii, şi Maidan, documentarul lui Serguei Loznitsa (cunoscut nouă prin colaborarea fructuoasă cu directorul de imagine Oleg Mutu), în afară competiţiei.

E inflamată rău harta lumii în Anno Domini 2014: alte două filme de război concurează în competiţia oficială – Timbuktu, d’Abderrahmane Sissako, din Mali, şi pelicula despre Cecenia (turnată în Georgia vecină şi nu în Cecenia, din motive lesne de înţeles), The Search, de Michel Hazanavicius (autor francez de origine lituaniană, autorul oscarizatului The Artist); în secţiunea paralelă „Un certain regard” concurează „Run”, de Philippe Lacôte, film despre conflictele de pe Coasta de Fildeş. La categoria Seansuri speciale se lansează cronici documentare despre alte conflicte incendiare: Syria, Eau argentée, de Ossama Mohammed; Irakul cu Despre oameni şi despre război, de Laurent Bécue-Renard; Bosnia cu Les Ponts de Sarajevo, o colecţie de scurtmetraje, semnate Jean-Luc Godard, Marc Recha, Cristi Puiu, Vincenzo Marra ș.a.. Or, chiar dacă istoria războaielor e, în ultima instanţă, şi istoria instrumentalizării imaginilor surprinse pe câmpul de luptă, totuşi cinema-ul şi războiul se află la poluri diametral opuse: filmul păstrează memoria umanităţii, înmagazinează istorii şi legende, îmbogăţeşte şi prelungeşte viaţa, pe când războiul nu face decât să mutileze, să distrugă, să aneantizeze tot ce e mai frumos şi mai nobil sub soare. Deci, să se facă filme şi nu război!

De la Cannes, cu dor de Domniile Voastre, Larisa Turea

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *