Actualitate

Extremele lui Vladimir Putin

A fost semnat pe 12 Februarie, după o negociere record de 17 ore, un acord cadru pentru pace în estul Ucrainei. Fără să menționeze în nici un fel Crimeea, acordul prevede o retragere a tuturor trupelor străine de pe teritoriul țării și a echipamentului de luptă greu din zonele de conflict. El mai prevede și o amnistie generală și o reformă constituțională pentru mai multă autonomie a zonelor ocupate de ”rebeli”, iar Rusia promite că va ceda controlul frontierelor înapoi Ucrainei până la sfârșitul lui 2015.

Deși pe hârtie acordul pare bun, pentru suveranitatea și integritatea teritorială a Ucrainei (din nou, ignorând Crimeea), e cam greu să credem în el. Cum suntem abia în februarie, un an de control rus al frontierelor cu teritoriile rebele implică o lipsă totală de verificare față de oricare dintre componentele acordului. OSCE-ul ar trebui să monitorizeze procedurile de retragere ale combatanților, dar și de dezarmare, dar să ținem minte cât succes au avut astfel de observatori în Georgia.

Pe scurt, acordul pare un moment de respiro pentru ambele părți, dar el nu rezolvă problemele fundamentale invocate nici de rebeli nici de guvern. Deși șefii rebelilor au semnat, Vladimir Putin a fost cel care a discutat acolo în numele lor. Ce-i drept el este șeful rebelilor. Autonomia ceva mai sporită obținută pe hârtia de la Minsk nu justifică miile de morți ca urmare a conflictului, dar pe moment, le lasă combatanților timpul să se consolideze. Iar pentru Rusia, o consolidare este deja o victorie.

Optimism sau realism?

Dincolo de ce se întâmplă zilele astea, când vine vorba de Ucraina și de ceea ce fac rușii pe teritoriul său, se observă în Vest (inclusiv în România) două mari curente de gândire. Ele reflectă diferențe majore atât la nivel mediatic și academic, dar mai ales politic și decizional. O mare categorie de articole este, să zicem, alarmist-pesimistă. Autorii acestora se tem de o escaladare a conflictului, de un ”Putinus Maximus” care face tot ce vrea, peste tot și poate mai bine hai să nu ne băgăm. I-aș cita aici pe cei care sunt împotriva înarmării Ucrainei de către Vest dar și alarmiștii care analizează în câte ore ar cădea capitalele europene. A doua categorie, idealist-arogantă, este reprezentată de cei care sprijină o intervenție, fie doar prin furnizare de arme sau prin mai multe sancțiuni dar chiar și militară, a Vestului în Ucraina. Tot aici intră și cei care discută vesel cât de mare este dezastrul economic pentru ruși în contextul sancțiunilor actuale.

Primul scenariul îl putem interpreta așa: trebuie să lăsăm Ucraina în curtea Rusiei, pentru că Putin va face tot cum vrea el și are și tot ce îi trebuie pentru a-și atinge orice obiectiv. Să ne bucurăm că nu e mai rău (pentru noi, ne pare rău dragi prieteni ucraineni!).

Al doilea ar putea suna astfel: Putin e la capătul puterilor, cu economia, rubla și prețul petrolului la pământ, abia mai are bani să dea de mâncare la separatiști. Să ne înarmăm frații ucraineni și să ne amintim că un dictator în fața căruia bați înapoi este unul care o să vrea mai mult.

Adevărul, aș zice, este undeva la mijloc, dar este interesant de urmărit ambele scenarii. Hai să vedem partea extremă din amândouă.

Putinus Maximus

În primul rând, ce îl poate opri pe Putin în afara unei intervenții militare? Armele nucleare? O spun aici și aș spune-o oricând: în fața unei invazii ruse a estului Ucrainei, nu are nimeni ce să facă, cel puțin nu azi. În absența unui sprijin din partea Vestului, Rusia poate ocupa și toată Ucraina, ba chiar și Moldova, într-o zi. Toată lumea ar fi oripilată, ar ieși rezoluții peste rezoluții, am vedea armata americană în forță în România și apoi… vom auzi iar ”totul trebuie rezolvat la masa negocierilor”.

La urma urmei, să ne amintim de Crimeea. Acum un an nimeni nu-și imagina cât de mulți autori vor începe, post-factum, să zică ”la urma urmei Crimeea nu a fost niciodată cu adevărat a Ucrainei”. Acum un an nimeni nu-și imagina cât de ușor it era pentru Rusia să ocupe o ditai peninsula. Și chiar, cât de drăguț din partea lui Putin să organizeze un referendum fals, să dea o aură de legalitate întregului proces, cu o populație locală primind cu flori eliberatorii ruși și cu trupe ruse care intră oficial în teritoriul Crimeii numai după un proces constituțional în Duma de Stat ! Chiar putem zice că și-a bătut serios capul să satisfacă Vestul!

Pentru că, dacă Vladimir Putin venea călare pe un tanc vopsit în steagul Federației Ruse, la pieptul gol și înfigea personal steagul în centrul Sevastopolului, apoi se bătea bărbătește cu pumnul în piept și urla ”Krîm naș!!” (”Crimeea este a noastră”), anexarea Crimeii ar fi avut cam tot la fel de multă legalitate internațională. Și tot nu ar fi putut nimeni face nimic.

Și la fel și acum în Estul Ucrainei. Este impresionat câte eforturi depune Rusia să arate că joacă după regulile Vestului, deși dovezile abundă că nu este așa. Ei trimit convoaie umanitare în Estul abuzat de regimul fascist de la Kiev, nu dau tehnologie avansată unor nebuni care omoară copii. Rușii vor doar să se apere de expansiunea agresivă a NATO, nu să se reimpună ca un nou imperiu.

Este cel mai interesant acordul de pace semnat pe 12 Februarie la Minsk – care prevede încă trei zile de măcel până la data oficială de încetare a focului – 15 Februarie. Un acord de încetare a focului nu spune ”ok, mai aveți 2 zile să faceți ce vreți”, dar iată că Putin tot face ce vrea el. Este chiar ciudat, pentru că el prevede revenirea la liniile teritoriale stabilite în ultimul acord ratat – ceva ce este oarecum în favoarea guvernului de la Kiev. Dar chiar așa, vorbim tot de un nou conflict înghețat, o nouă zonă incertă unde Rusia și-a înfipt adânc interesele, pentru viitor.

Slăbiciunile Vestului

O altă parte a acestui SuperPutin de care ar trebui să ne temem este abilitatea lui de a învăța și exploata mai târziu fricile și slăbiciunile Uniunii Europene, a statelor membre în parte și chiar ale americanilor. Russia Today, canalul lui personal de televiziune, este ca un fel de Libertatea cu mască de CNN ce arată în oglindă toate slăbiciunile Vestului. Găsești la ei pe site conspirații despre 9/11, despre cum America persecută musulmanii și cum se violează drepturile omului în UE. Pe alte surse rusești citești despre cât de ușor poate fi invadată România sau Estonia și așa mai departe.

În aceeași zi în care se semnează un acord de pace în Belarus, Putin amenință să dea publicității date despre cum SUA ar fi falsificat atacurile din 2001! Adică cu o mână dă și cu alta ia. De la povestea cu imensul doberman ajuns în întâlnirea cu Merkel (care are fobie de câini) până la Sarkozy ieșit beat din discuția cu Putin, Vladimir a arătat mereu că știe să manipuleze până și vulnerabilitățile personale ale liderilor vestici.

Cel mai radical însă este ce face cu Uniunea Europeană. Federația Rusă, la nivel guvernamental, dar și prin aparatul mediatic rus, folosește orice ocazie să critice proiectul UE și să dezbine statele membre. Ungaria, Cipru și Grecia au devenit ținte pentru ajutoare ruse cu speranța că ele vor reflecta aceste favoruri prin voturi în Consiliul European – și au cam și făcut-o. La alegerile europene din 2014 și cam la orice fel de alegere într-un stat membru, canalele mediatice rusești se întrec în a glorifica și discuta aproape în exclusivitate cu euroscepticii și anti-europenii care candidează. La referendumul scoțian sau protestele catalane, Russia Today discuta despre sfârșitul UE iar oficiali ruși făceau declarații despre importanța auto-determinării (iar în Cecenia se auzeau greierii).

Federica Mogherini a fost atacata încă dinainte de a primi postul de Înalt Reprezentant al UE pentru politică externă pentru apropierea de Rusia. Acum în Grecia Alexis Tsipras pare gata să se alăture listei de prieteni ai Kremlinului. Mai ales când după o zi de la alegerile legislative pe care Syriza le-a câștigat, a ținut să se dezică de un comunicat UE care critica Rusia. Ori toate relațiile acestea bilaterale pe care Putin le întreține cu actuali sau viitori lideri europeni subminează dramatic șansele unui consens al Uniunii față de el.

Iar în SUA Obama pare incapabil să facă față radical și lui Putin și ISIS/DAECH în același timp, cu republicanii (mai duri pe Rusia) sperând totuși la o schimbare de guvern la următoarele alegeri prezidențiale în 2016. Dar până atunci, se pot întâmpla multe, iar potențialii candidați republicani nu sunt tocmai strălucitori (Jeb Bush?). America, cel puțin azi, nu pare fi actorul care să-l sperie pe Putin.

Așadar, situația este urâtă. Avem de-a face cu un lider puternic, autoritar, care face ce vrea dar se preface că nu face asta îndeajuns de mult încât să fie imposibil să-l cataloghezi din prima ca și pe un nebun cu rachete. Care, în același timp, are îndeajuns de mulți prieteni în Vest ca nici măcar un consens despre el și cum trebuie tratat să existe.

Dacă e să privim lucrurile așa, într-adevăr situația României, în fața unor interese ruse care ne-ar aduce Kremlinul din nou la ușă, nu e tocmai roză. Dar hai să vedem și cealaltă față a rublei.

La capătul puterilor

Cea mai vizibilă manifestare a taberei optimiste se axează pe sancțiunile economice impuse de Vest și pe efectele lor nocive, chiar mortale, asupra economiei ruse. Fiind la urma urmei principala armă care nu impune violență, sancțiunile astea, deși începute târziu și timid, par că duc la o nouă izolare a Federației Ruse față de UE și SUA. Exporturile ruse sunt la pământ, oligarhii își văd averile blocate și pe deasupra nici nu mai pot călători în Vest, unde de altfel își petrec cel mai mult din timp.

Cuplat cu eforturile financiare făcute cu olimpiada de la Sochi, dar mai ales cu prețul petrolului în cădere, întrebarea este dacă Rusia își poate permite cu adevărat să mențină presiunea militară. Un soldat trebuie hrănit și plătit și o armată trebuie întreținută cu bani grei, iar dacă Kremlinul deja îndreaptă cât mai multe fonduri spre apărare, el nu poate în contextul actual să se gândească la o rivalitate reală cu Europa când e vorba de resurse financiare. Sigur și UE este în criză, dar nu chiar așa de tare.

Apoi, avem vârsta și natura tehnologiei de război ruse. Tancuri învechite, soldați echipați în majoritate cu echipamente depășite, avioane și elicoptere cu câteva generații în urmă. Sigur, cantitatea contează și ea dar în contextul unui conflict în care, să zicem, Ucraina primește drone de la americani, sau duce un război asimetric cu tehnologie portabilă, individuală și superioară, le-ar cauza pierderi serioase soldaților ruși. O escaladare a conflictului, deși distrugătoare pentru Ucraina, nu ar însemna o victorie pentru Kremlin, ci un conflict lung, sângeros pe care nu este sigur că Rusia îl poate plăti. Lista cu problemele armatei rusești e lungă dar chiar cu reformele recente și anunțurile alarmiste făcute de surse pro-ruse legate de ultimele tehnologii, la nivel non-nuclear, armata rusă este complet în urma echipamentelor din Vest.

În același timp, nici chir toți rușii nu sunt complet spălați pe creier de Putin. Au fost proteste de masă în Moscova în 2014 chiar împotriva ocupației Crimeii, bloggerii și activiștii riscă închisoarea sau moartea ca să-l critice pe Vladimir iar ceva opoziție politică încă mai activează în țară. Teoria optimistă este că rândurile criticilor vor crește pe măsură ce nivelul de trai va scădea. Cu cât Putin continuă să enerveze Vestul, cu atât mai mult riscă să piardă controlul și va trebui să se oprească, dacă este un actor rațional.

Problema este cu acest dacă.

Dacă Putin este rațional, știe că riscă închisoarea sau moartea dacă va pierde puterea. În același timp și el trebuie să navigheze un sistem politic complex și corupt, propria sa creație, pentru a menține controlul asupra guvernului rus. Orice defecțiune, orice problemă, a fost până acum evitată, cu dizidenții dispărând discret sau fiind recâștigați de partea sa. Însă în condițiile unei deteriorări a însuși felului de viață, e probabil ca din ce în ce mai multe crăpături să apară. Cât de solid se poate dovedi atunci acest sistem?

Pentru România în acest scenariu, mai mult e mai bine. Dacă e să ne bazăm pe aliații noștri și să încercăm să activăm la nivel regional, atunci cât mai multe declarații politice, exerciții militare, conferințe, proiecte comune de apărare și așa mai departe sunt bune. Trupe americane în România – chiar mai bine, ar fi un garant în plus de securitate. Proiecte de interdependență cu toți dar toți vecinii noștri, mai multe eforturi pe securitate energetică, poate chiar un forum regional de apărare cu statele mai mici din est, gen balticele, Polonia, poate chiar și non-membrii UE. Poate sună a bluf, dar alternativa este o pasivitate pe care nu putem să ne-o permitem.

Sigur, dacă e totuși să ducem până la capăt extremă prăbușirii lui Putin, dăm de altă problemă. Apare riscul instabilității ruse, al aceluiași gigant fragil din 1999, înarmat cu arme nucleare și incapabil să-și controleze complet arsenalul, frontierele, armata și agenții secreți. Susținătorii acestei extreme țin totuși să ne reamintească ca există multe alte state stabile în lume care să nu fie neapărat conduse de un tiran vizionar și care să-și invadeze vecinii. Se poate și fără Putin – dar există riscuri.

Și totuși se mișcă

Însă până una alta, dacă lăsăm extremele la o parte, avem un acord de pace. Cât va dura el, mai ales că la ore după anunț au apărut filmulețe cu o coloană de tancuri rusești intrând în Ucraina, nu se știe. Dar poate lucrurile se pot mișca spre pace, momentan. La urma urmei, asta este cea mai bună – și realistă strategie pentru Putin. Pentru că realitatea este la mijloc între un Kremlin super agresiv și unul distrus de criză. Putin a plusat mult și exploatează problemele Vestului, dar suferă totuși de pe urma crizei. Ce trebuie el să facă acum este să consolideze ce a câștigat. La urma urmei, o Ucraină cu o nouă tumoare rusească (și fără Crimeea) nu mai are la fel de multe șanse să iasă vreodată din tabăra Rusiei. Iar dacă UE interpretează gestul mărinimos al lui Putin de a nu mai cuceri și mai mult din Ucraina ca un pas înapoi (și are șanse mari să o facă) și coboară din sancțiuni, asta poate ridica mult de pe umerii lui Vladimir Putin.

De cealaltă parte, pentru Europa e bine că totuși liderii săi s-au putut pune în mișcare măcar până la nivelul actual de sancțiuni. Dar ei nu ar trebui sub nici o formă să confunde statul pe loc cu un pas înapoi. Să valideze în orice fel pierderea teritoriului ucrainean sub agresiunea rusă ar fi o greșeală pe care Putin nu va întârzia să o exploateze. Mă tem însă că acești lideri, mult mai puțin populari la ei acasă decât președintele rus la el în țară nu-și vor permite să facă mai mult. Și că vor accepta să abandoneze Ucraina de frică de a nu pierde și mai mult după. Sper să mă înșel.

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *