Fantoma lui Lenin sau lecţia „Cadavrului nr. 1”

Orice religie şi sistem politic de tip mesianic, aşa cum a fost şi comunismul, trebuie să dea o soluţie legată de „trupul întemeietorului”. La creştini, după cum ştim, „mormântul e gol”, la comuniştii sovietici soluţia a fost alta. Ea trebuia să corespundă propriei ideologii laice: „împărăţia comunistă a luminii” şi „omul nou” nu puteau să arate încredere în „lumea de apoi”, ci în cea de aici. Decizia partidului a fost aceea de a „îmbălsăma definitiv corpul neînsufleţit al lui V. I. Lenin” şi de a-l depune într-un „templu” special construit, de unde Lenin să „îmbărbăteze clasa muncitoare”, să „vegheze” şi să „călăuzească” noua orânduire.

Efectele pe care le-a avut „Mausoleul lui Lenin” şi „cadavrul nr. 1” asupra populaţiei au fost extraordinare. A devenit simultan loc de pelerinaj cu sens laic de amintire, rememorare, mărturie, dar pe undeva s-a păstrat ascuns şi un sens religios. „Piramida lui Lenin”, căci arhitectural are trimitere directă la piramide, păstrează în sine aura unui „templu de rit nou”. De asemenea, toată maşinăria de secretizare şi de control a informaţiei a dus la un întreg aparat propagandistic de produs „taine”, efect important pentru o populaţie creştin-ortodoxă.
Într-un timp foarte scurt, mausoleul a devenit centrul şi simbolul puterii sovietice, reuşind în acelaşi timp să combine perfect imaginea templului cu cea a muzeului: puterea veşnică şi sacră este arhivată, raţionalizată ştiinţific, adusă în faţa poporului şi povestită atât ca operă de artă, cât şi ca istorie adevărată.

În folclorul sovietic şi postsovietic există o întrebare: e întâmplător faptul că Lenin este păzit de ostaşi? Răspunsul: Lenin este păzit ori ca să nu fugă, ori ca să nu fie răpit sau „atacat”. Folclorul ni-l prezintă pe Lenin în ipostază cristică: când el învie, ba se apucă să facă dreptate, ba nu recunoaşte lumea în care nimereşte şi critică regimul, ba pleacă în exil ca să se apuce de o nouă revoluţie. Deci Lenin e păzit ca nu cumva să iasă şi să facă o nouă revoluţie. Celălalt pericol este ca să fie furat şi îngropat, „căci numai aşa vom scăpa de comunism”, „cadavrul” este unul blestemat şi, atâta timp cât e la vedere, comunismul şi „demonii lui” sunt prezenţi printre noi. Aceasta spune foarte mult despre felul cum percepe poporul trecutul, dar mai ales prezentul. Poporul nu este împăcat nici cu trecutul, nici cu prezentul.

Eu cred că toate obsesiile pe care le stârneşte „politica” acestui „cadavru” ne spun foarte multe în primul rând despre „cei vii”. M-am gândit mult cu ce tabără să ţin: cu cei care vor să păstreze mausoleul sau cu cei care vor să-l desfiinţeze. Sincer să fiu, tind pentru păstrarea acestuia, însă din alte motive decât cele ale admiratorilor lui Lenin. Eu cred că locul şi funcţia „cadavrului nr. 1” sunt cu totul altele decât adularea sau ura lui. Pentru mine este poate locul celei mai autentice reflecţii asupra a ceea ce s-a întâmplat în secolul XX. Pentru creştini faptul că „mormântul este gol” reprezintă unul din temeiurile credinţei lor, dovedeşte că întemeietorul „noului imperiu” religios „este viu”. În cazul despre care vorbim, vedem la lumina zilei că „Lenin este mort”. „Cadavrul nr. 1” al revoluţiei arată că ideologia lui s-a „mumificat”, iar comunismul este mort. Muzeul este locul în care vezi cum se „mumifică” ideologia, un loc al „necrofiliei politice”. Mausoleul lui Lenin este locul perfect pentru a medita şi a înţelege ce înseamnă esenţa puterii, simptomul puterii, oricare ar fi această putere. „Trupul lui Lenin” este personificarea perfectă a puterii politice. Iar pentru Rusia spune un lucru foarte cinic: cât timp „cadavrul politic nr.1” se află încă în inima ţării, presupune că nu a apărut încă un proiect politic care să-l înlocuiască.